Bunicul Traian

Mi-e draga viata in frumusetea ei simpla in care se lasa cunoscuta, revelata in lucrurile obisnuite, care ma fac sa-mi recastig brusc inocenta. Multumesc zilnic pentru bucuriile din viata mea, pentru oamenii de langa mine, pentru ce am si pentru ce sper ca voi primi. Am rabdare cu viata si ea are rabdare cu mine. Imi place sa ma joc, sa glumesc, sa creez, sa iubesc... Imi plac oamenii si imi plac povestile lor.

Bunicul meu era un mare povestitor. Am descoperit asta in ultimii ani din viata lui, cand avand probleme cu un picior, a ramas mai mult in pat si a lasat munca la camp pe seama altora. Stateam zilnic in jurul lui in speranta ca poate isi mai aminteste cate ceva din perioada grea prin care a trecut in vremea razboiului. E drept, sunt amintiri vechi din vremea cand padurea de langa casa bunicilor mi se parea mare.  O vorba auzita intamplator de la matusi sau vecini, o intamplare povestita la marginea drumului despre lumea de demult ma facea sa merg la bunicu sa aflu mai multe. Se aseza pe scaun, ma lua in brate si ma intreba "ce mai faci tu fata draga" intrebare la care nu stiam niciodata ce trebuie sa raspund, pentru ca niciodata nu mi se parea ca fac ceea ce ar fi trebuit. Asa ca il provocam intotdeauna la povesti.
Imi amintesc ochii lui vesnic inlacrimati cand urma sa imi povesteasca ceva, stralucind parca de o bucurie fara nume. Focul imi aminteste de el, pentru ca intotdeauna zicea "hai sa mai bagam un lemn pe foc". Si incepeau povestile...

Si povestile lui erau inspaimantatoare despre oameni sfartecati in razboi, despre copii cu arme in maini si despre lagarele rusesti in care a ajuns. Imi povestea ca ajunsese la 40 de kg dupa o boala grea netratata si dupa foametea pe care o rabdase acolo. Imi povestea cum prietenul si vecinul lui ii macera oasele ramase de la mesele rusilor, si ii facea o pasta cu care l-a pus pe picioare. Povestile lui se refereau tot timpul la mancare pentru ca eram un copil mofturos si trebuia sa-mi dea un exemplu. Imi povestea ca a mancat luni in sir coji crude de cartofi si frunze de loboda. Cateva degete de la picioare ii degerasera de la frigul pe care l-a rabdat, iar imaginea camarazilor morti pe care trebuiau sa ii arunce intr-o groapa comunca alaturi de locul unde lucrau cred ca l-a urmarit toata viata. Nu l-am auzit sa vorbeasca cu ura sau cu regrete. Credea ca a trait ceea ce trebuia sa traiasca.
Se emotiona repede bunicu' Traian. Si la bucurie si la tristete. Iar bucuria lui erau nepotii. Cand erau in jurul lui avea ochii stralucitori. "A meritat" imi zicea. Iar eu nu intelegeam atunci ce. Zicea ca fiecare moment greu petrecut departe l-au facut omul care era si l-a dus mai departe spre bucuriile ce aveau sa vina. Mi-a aratat ca doar noi ne putem face viata mai frumoasa, putem alege ce vrem sa retinem din experientele noastre, doar noi putem sa ne jucam cu amintirile dupa plac. E alegerea noastra daca vrem sa ne plangem de mila sau sa mergem mai departe si sa ne bucuram de ce-am trait... Bune sau rele...
Luna asta ar fi implinit un numar de ani... Nu mai stiu cati...
La multi ani, bunicule!

Cu gandul la Mos Nicolae

Stiu ca intotdeauna noaptea de 5 spre 6 decembrie a fost una magica.
Venea Mos Nicolae sa pandeasca pe la geamuri... Daca eram cuminti si dormeam, ne  lasa in cizmulite dulciuri si portocale, iar daca eram lenesi si neascultatori ne lasa cate un avertisment sub forma de nuielusa.
Dar pe Mos Nicolae, nu l-a vazut nimeni, niciodata. Nu-l vezi facandu-si atata reclama ca si Mos Craciun si nici nu are o fabrica de jucarii in care pune spiridusii sa lucreze. Nu are caleasca trasa de reni si nici ajutoare.  Pentru ca vroiam sa ii spun mai multe ingerasului meu despre el, am cautat sa vad ce povesti se mai leaga de Mos Nicolae. Asa am aflat ca Nicolae provenea dintr-o familie instarita, iar la moartea ambilor parinti, cat era inca copil, a mostenit intreaga avere, pe care s-a hotarat sa o foloseasca pentru a ajuta cat mai multi oameni nevoiasi.
Am aflat de povestea celor trei surori sarace, care datorita faptului ca nu aveau zestre nu puteau sa se marite. Povestea spune ca atunci cand fata a ajuns la vremea maritisului, Nicolae, a lasat noaptea la usa fetei un saculet cu aur. Povestea s-a repetat si cu celelalte doua surori. La ultima fata, parintele, curios sa vada cine ii capatuieste fetele a asteptat noaptea si l-a vazut pe Nicolae lasand saculetul de aur. Pentru ca secretul a fost aflat, a ramas un obicei ca oricine primea un dar neasteptat sa ii multumeasca lui Mos Nicolae.
In traditia noastra Mos Nicolae apare pe un cal alb si pazeste Soarele care incearca sa se strecoare pe langa el spre taramurile de miazanoapte pentru a lasa lumea fara lumina si caldura. El ajuta vaduvele, orfanii si fetele sarace la maritat, este stapanul apelor si salveaza de la inec corabierii, apara soldatii pe timp de razboi, motiv pentru care este invocat in timpul luptelor. Traditia crestina ne spune ca ii pedepsea pe cei care se abateau de la dreapta credinta lovindu-i cu nuiaua peste maini.

In Ghana mosul vine din jungla, iar in Hawaii, el vine cu barca, dar peste tot lasa o urma...

Imi amintesc cu cata nerabdare incercam sa fortez somnul in noaptea lui Mos Nicolae. Stiam ca nu ii place sa fie surprins si stam cat de grav era sa ma gaseasca treaza. Dimineata ma trezeam devreme sa nu pierd nici un moment, curioasa daca cizmulitele si comportamentul meu de-a lungul anului au fost pe placul mosului. La scoala era agitatie mare. Toti vroiam sa povestim cat mai convingator ca Mos Nicolae a trecut pe la noi pe acasa. Daca cineva se arata sceptic era exclus din grup sau era acuzat ca a primit doar nuielusa...

Acum e plin prin oras de cadouri care ii ajuta pe unii sa isi aminteasca de propria copilarie si sa-i ajute pe micutii lor sa o traiasca. Altii, stau deoparte si privesc de pe margine spectacolul bucuriei, se obisnuiesc cu noua realitate, cu greutatile tot mai adanci si mai dureroase. A trecut si Mos Nicolae in alta etapa a vietii, e mai batran, mai singur si mai uita de unii. Greutatile vietii l-au facut mai dur, mai aspru cu cei care gresesc. De multe ori nu mai e suficient sa ne culcam devreme sau sa ne curatam ghetutele.
Stiu ca sunt probleme mai grave, sunt alte prioritati, dar noi adultii trebuie sa pastram vie memoria lui Mos Nicolae. Copiii merita sa il cunoasca. Copilaria lor trebuie sa fie senina, privirea lor nu trebuie sa aiba nici o umbra.
In seara asta ghetutele sunt aliniate la usa. Poate Mosul nu va ocoli pe nimeni... Sper asta pentru toti cei care au uitat sa mai creada in el. Si daca il vad, il trimit mai departe.

Vrei sa fii mamica mea?

De 2 zile a inceput luna sarbatorilor. Luna copiilor si a bucuriilor pe care le citim in ochisorii lor. O luna in care decat sa ne batem cu pumnul in piept ca postim am putea sa facem mai mult. Am putea sa punem deoparte ironiile, criticile, egoismul, mandria si rautatea. Am putea sa ne sunam mai des parintii. Sa le dam o imbratisare oamenilor pe care altii i-au uitat. Sa incercam sa schimbam in bine lucrurile, pentru cei care dimineata de Craciun e doar o alta zi. In fiecare an, ma gandesc de sarbatori ca sunt oameni care ar merita mai mult. Si mai ales sunt copii care ar trebui sa primeasca mai mult.

Cred ca eram in liceu cand am mers prima data la un orfelinat cu sacul cu jucarii. Tin minte ca ingrijitoarele de acolo ne-au invitat in curtea de joaca sa ramanem un pic, sa-i vedem pe copii cum se bucura de lucrurile primite. Nu conta ca e o papusa din ate, o masinuta fara roti sau o jucarie de plus uzata, pentru ei era un lucru minunat care va deveni obiectul de joaca preferat. Unii mai marisori se tineau deoparte, afisand in aer superior. Imi mai amintesc doar de cativa care m-au impresionat. "Pe mine mama nu m-a abandonat. M-a adus aici pana o sa ii fie mai bine si apoi ma ia inapoi" zicea unul dintre ei. Mai tarziu, am aflat de la ingrijitoare ca il adusese de 3 ani si nu l-a mai vizitat. Oare ce suflet poti sa ai, sa ii spui unui copil sa te astepte si apoi sa uiti de el?
Un altul imi amintesc ca mi-a facut o demonstratie cu mingea de fotbal. "O sa devin la fel de faimos ca Hagi, si apoi parintii mei o sa fie mandri de mine". Inghiteam in sec, gandindu-ma ce lucruri marete trebuie sa faca unii ca sa isi multumeasca parintii... Iar ai mei sunt multumiti doar daca sunt... un copil ascultator. Bineinteles toti vroiau sa vorbeasca, sa isi spuna povestea, sa arate ca merita atentie. Era o jungla in care daca nu strigai tare nu te faceai auzit. In toata harmalaia asta, un copil mi-a atras atentia. Avea cam 4 ani si statea deoparte. Plangea. Dar nu asa cum plang copiii, cu oftat, cu icnete sau cu zbieraturi. Plangea ca un adult, cu privirea pierduta spre poarta, cu manutele stranse pumn si lacrimile ii siroiau pe obraz in nestire. Imi amintesc ca mi s-a parut un copil tare frumos si am stat cu el o vreme tinandu-l de mana. Nu am vorbit prea mult pentru ca nu vroia sa spuna nimic si atunci am tacut amandoi in timp ce ceilalti se jucau. Era acolo doar de patru zile. Si indiferent de activitatile pe care le faceau, el statea deoparte cu ochii la usa. Nu cred ca i-am adus prea multa alinare. Mi-a adresat doar cateva cuvinte, cand l-am lasat de mana ca ne pregateam de plecare. "Vrei sa fii mamica mea?" Atat m-a intrebat, iar eu, eram prea nepriceputa sa-i raspund. Asa as fi si acum...

Mi-am amintit de toate astea pentru ca luna decembrie ar trebui sa fie perioada in care ne amintim de cei mai putin norocosi. Nu trebuie sa fac mare lucru decat sa ma uit in jur la lucrurile care ma incurca, de care nu mai am nevoie sau care-mi prisosesc. Jucarii. Rechizite. Haine pentru copii. Decoratiuni de Craciun. Dulciuri. Orice.
Voua nu va sta nimic in cale? 
Hai, stiu ca se poate...
Nimic? Uitati-va bine!

Daca zidurile ar cadea...

Zilele trecute, din intamplare, am dat peste un site care m-a facut sa vad viata mai frumoasa. Este un site de muzica, dar ideea de la care porneste e interactiunea dintre oameni si importanta de a fi alaturi de ceilalti si de a avea la randul nostru pe cineva aproape. Daca te simti apasat de griji, remuscari, probleme, greutati, te simti singur si nu ai cui sa le transmiti sau nu vrei sa te descarci pe cineva din preajma ta, dai "check in" si iti lasi valiza emotionala in grija altcuiva. Apoi ramai in stand by. Un strain iti va trimite o melodie si eventual un mesaj care sa te ajute sa vezi ca lumea nu e asa de indiferenta, egoista si rece, pe cat am fost obisnuiti sa credem. Daca te simti echilibrat, increzator, fericit, alegi "carry it" si preiei povara altei persoane, trimitandu-i  o melodie si daca vrei, un mesaj de incurajare. Am incercat ambele situatii pentru ca mi s-a parut ca e unul din cazurile fericite in care de orice parte ai fi ai doar de castigat. Asa am ajuns sa fac schimb de probleme cu oameni necunoscuti care imi pot duce grijile fara sa se simta apasati de ele, iar eu la randul meu aflu ca problemele mele nu sunt chiar atat de mari ca si ale celorlalti. Dar sentimentul ca poti sa schimbi starea de spirit a cuiva aflat la mii de kilometri distanta cu un cuvant sau o melodie, ce ceva de nepretuit. Incercati-l daca vreti  la http://emotionalbagcheck.com.

Cu oamenii de langa noi, e mai complicat... Pentru ca lor le e mai greu sa treaca peste aparente. De obicei, construim ziduri in jurul nostru pentru a ne putea apara de grija lor sau pentru a-i proteja. Lasam sa se vada doar o particica din ceea ce gandim, pentru ca nu ne e indiferenta parerea pe care si-o formeaza ei.  Din cand in cand deschidem poarta, dar lasam sa se vada doar ce vrem noi.

Alteori, ne umplem ziua cu lucruri care "trebuie" si uitam de cele pe care le facem din placere. Actionam asa de diferit fata de ceea ce simtim in interior, incat mi se pare ca ne sabotam singuri.  O stare proasta ? O stare neplacuta ?
Asta se trateaza, daca intr-adevar vrei sa scapi de ea. E nevoie doar de timp, de rabdare, de efort. Si mai poti sa te lasi ajutat.
Un zambet secretos, partinitor, complice… imi place.
Imi place doza de mister, imi place suspansul din punctele de suspensie.
Imi place asteptarea… asta e o parte placuta a vietii.
Desi nerabdarea vibreaza, desi sunt mereu prea curioasa, desi parca as vrea sa se intample totul odata, sa fiu coplesita…cu toate astea, asteptarea face totul mai placut.
Iar timpul necesar? Am aflat azi, ca nu conteaza cat ai, important e ce faci cu el.

E timpul toamnei

E toamna, dar frigul nu reuseste sa ma convinga. Inca sper ca se razgandeste. Soarele nu se da batut. Aud vantul cum isi croieste drum printre frunzele uscate. Oare s-au terminat povestile? Toamna are oare o poveste veche de impartasit sau acum o scrie?

Oamenii merg inainte, iar timpul zboara, atat de repede incat uneori mi se pare ca ne lasa in urma. Cautam in el toate raspunsurile. Oare unde s-a dus zambetul bunicii, lacrimile mamei, ursuletul de plus din copilarie? Oare unde se duce drumul, unde se scurge ziua?

Timpul, sterge durerea, ne adoarme visele si naste noi sperante. Ne coboara, ne ridica, ne coboara din nou, ne transforma dupa bunul sau plac, ne modeleaza, ne formeaza, ne deformeaza, ne face minusculi, ne ajuta sa crestem. Ne lasa impresia ca e de partea noastra, dar realitatea e ca timpul e doar de partea lui. Pentru el suntem doar niste jucarii. Puf in bataia vantului...

Ne nastem la un anumit timp, ne mana de la spate toata viata, desi alergam incontinuu dupa el... Il cautam in fiecare lucru. Chipurile oamenilor pe care i-am iubit, gustul placintelelor facute de bunica, mirosul familiar al lemnelor arse in casa parintilor, emotia primei intalniri sunt toate pierdute in cursa cu timpul. Ne gandim ca poate daca ne-am opri pentru o clipa  sa privim inapoi, timpul nu ne mai asteapta si ca ne vom pierde undeva in trecutul pe care il regretam. Asa ca incercam sa alergam tot mai repede... Si tot si mai inutil...
Nu ne mai gandim la copilarie, la adolescenta, la iubire, la trecut, ne grabim inconstienti catre sfarsit, pentru ca apoi sa regretam tot timpul irosit alergand.

Acum, e timpul toamnei.E timpul renuntarilor, al regretelor si al frunzelor moarte.
Nu-i timpul nostru...
Dar daca ar putea fi...

Lupta

In viata ducem multe lupte. Poate de unele, mai usoare, nici nu suntem constienti... Altele ne marcheaza viata...
Cunosc cel putin trei tipuri de oameni. Cei care cred in destin si intr-un traseu dinainte stabilit,  cei care cred in teoria haosului, pentru care totul este o intamplare si cei care cred ca drumul depinde de alegerile pe care le fac in viata.

Prima categorie sunt cei care se lasa in voia valurilor. Sunt convinsi ca viata le e trasata si ei nu se pot impotrivi. Nu lupta pentru ca e inutil, asa ca isi economisesc energia pentru etapa de dupa. In lumea noastra sunt destinati esecurilor, dar nu si le asuma, prefera sa creada ca asa le-a fost scris. N-au nici o vina pentru nimic, dar nici meritele nu sunt ale lor. Probabil traiesc... din obisnuinta.
Din a doua categorie fac parte cei care nu cred in nimic decat in ei. Fac tot ce le trece prin cap si nu incearca sa priveasca in profunzime nici o intamplare din viata lor. Sunt convinsi ca totul se intampla pentru ca asa vor ei, si fiecare este propriul lui Dumnezeu. Sunt cei care adesea se cred centrul universului, si fara ei lumea ar fi sortita dezastrului, pentru ca doar ei pot s-o puna in miscare.

A treia categorie, sunt cei care isi analizeaza deciziile pentru ca stiu ca fiecare alegere le va influenta viata mai tarziu. Poate cred ca exista un destin, dar il vad ca pe un drum cu multe intersectii. Sunt constienti ca la fiecare intersectie exista o alegere pe care trebuie sa o faca si care le va marca viata mai departe, pana la urmatoarea intersectie. De departe, mi se par cei echilibrati. Iau viata ca pe o aventura care merita traita.

In cazul meu, n-am dus multe lupte pentru ca asa mi-a fost drumul. Dar exista lucruri pentru care imi place sa lupt. N-as vrea sa le primesc pur si simplu. Uneori ma incapatanez sa lupt desi lupta imi pare fara speranta, incep cu stangul, sau mi se pare ca nu am armele potrivite. Fac asta pentru ca simt ca merita efortul. Sau pentru ca mi se pare ca lupta are farmecul ei, indiferent de rezultat.
Vreau satisfactia unui razboi inversunat.
Vreau sa vad si sa simt efortul.
Vreau febra campului de lupta.
Vreau sa merit sa castig.

Pagini din scenariu

Uneori mi se pare ca traiesc intr-un film.
Nu-i cunosc actiunea...
uneori ii aleg decorul,
dar personajele principale sunt intotdeauna alegerea mea...

Din cutia cu amintiri

Senzatia sa mergi... ca te plimbi fara o directie anume, e ceva de nepretuit. De obicei fac asta pentru a observa oamenii. Uneori ascult ce vor sa-mi zica, alteori doar observ. Imi place sa le zambesc celor pe care ii vad, pentru ca de obicei primesc buna dispozitie inapoi. Daca vrei sa ai o zi minunata, spune-i o vorba buna celui care nu se asteapta, fa-i o surpiza placuta unui om cu privirea trista, asculta cantecul vantului si impartaseste-l cu restul lumii, bucura-te de lucrurile mici sau invata-i si pe altii s-o faca.

Zilele trecute am intrat prin piata. Cald si soare, mese colorate, lumina si o culoare rosie de la acoperisul pietei. Ziua era minunata, dar nimeni nu parea sa observe. Langa mine un batranel incerca sa isi puna in plasa cateva pastai de fasole. Nu stiu cum reusea, ca ii scapa tot timpul cate una. Incepuse sa bombane suparat pe viata. In lipsa altcuiva isi varsa naduful pe tanara de la tejghea, dar nu vroia nici sa se lase ajutat. "Nu vezi ca pot? Lasa-ma in pace. Mi-o aleg singur"... si iar era nevoit sa se mai aplece dupa cate o pastaie. Am asteptat ca si cum as fi avut tot timpul din lume, desi nu il aveam, si il priveam pe batranel incercand sa-mi imaginez prin ce a trecut in viata pana sa ajunga in acel loc. Probabil a simtit ca il privesc pentru ca s-a intors spre mine si mi-a zis imbufnat "In loc sa te uiti la mine nu vrei sa ma ajuti?" M-a luat pe neasteptate pentru ca inca visam la viata lui cand am observat ca vorbeste cu mine. "Am crezut ca nu vreti ajutor" i-am zis nedumerita gandindu-ma ca oamenii spun una si de fapt vor altceva. "Nu vreau sa mi-o aleaga ea, ca e marfa ei si-mi pune pastai urate ca mine". Am inceput sa rad umplandu-i punga cu pastai nealese. A ras si el si le-a acceptat. Avea privirea senina si probabil lumea ii parea mai frumoasa. Un moment nefericit nu merita sa ne strice intreaga zi. Mai bine il luam in ras si-l indreptam. M-am gandit ca multumirea tine de noi.... e alegere si act.

Imi place uneori sa cotrobai prin podul bunicilor sau caut lucruri vechi si sa le scot la lumina. Nu e nimic de valoare. Am gasit acolo jucarii pastrate de dragul nepotilor, lucruri vechi, inutilizabile, unele roase de molii sau ingalbenite de vreme, tesaturi facute de bunica sau lucrate de mainile ei, caiete de-ale mele din clasele primare. Mi se par frumoase toate vechiturile alea. Recunoasterea frumusetii lumii e ceea ce o face minunata. Indiferent asupra carui lucru ne oprim atentia, piatra, planta, fiinta, loc, momentul nostru de prezenta, felul in care le privim, le fac sa straluceasca. Probabil oricui i-ar fi parut niste vechituri ce trebuiau demult arse, dar eu le vad ca pe niste comori. Printre comorile acelea, am gasit zeci de scrisori ale tatei si fratilor lui. Erau scrise de acum aproape 40 de ani. Sortate frumos probabil de catre bunica, cate o legatura pentru fiecare din cei trei copii ai ei si legate cu sfoara. N-am avut prea mari rezerve in a desface legaturile si am inceput sa citesc. Legatura mai mare era cea a fratelui mai mic al tatei, care plecase cel mai departe de casa, probabil in armata, iar viata i-a rezervat o mare iubire prin locuri straine, care inca mai dureaza. Scrisorile, uitate probabil in "cutia cu amintiri" alaturi de alte maruntisuri atata vreme, au pastrat valoarea cuvintelor. Erau cuvinte frumoase, care marturiseau iubiri, dor de casa si planuri de viitor. Erau amintiri, sentimente, sperante, ganduri si vise. Acum... le scriem in format digital, dar oare au aceeasi valoare? Cu un singur click se sterg acum visele noastre...
Ce frumos ar fi sa ne punem din nou sufletul sa vorbeasca desenand  litera dupa litera, pe foi aranjate si parfumate... Parca daca scriem pe hartie gandurile noastre suntem datori sa le luam mai in serios. Verbal... promitem prea usor...

Fara zbor n-are rost sa traim

Uneori un falfait de aripi sparge monotonia cerului.

Alteori e nevoie de o floare.

Dar intotdeauna un fluturas iti readuce optimismul in viata. 

 

Revelatii

Imi amintesc exact...
 Cand eram copil, in unele momente totul incremenea. Lucuri pe langa care treceam de obicei fara sa le dau prea multa atentie, capatau dintr-o data o aura neobisnuita. Deveneau importante. Acum as zice ca erau revelatii, dar atunci mi se parea ca lumea se cristaliza. Imi amintesc de exemplu de o eticheta de pe o sticla. Nici nu mai stiu ce continea sticla respectiva, dar imi amintesc eticheta. Poate v-o amintiti si voi. La inceput mi s-a parut frumoasa, cu doi oameni tineri imbracati in costume populare. Apoi am observat ca el, tinea in mana o sticla identica cu cea pe care o tineam eu in mana, si sticla lui avea normal eticheta, pe care mi-o inchipuiam cu aceiasi tineri, care tineau aceeasi sticla cu eticheta, doar ca mai mici si mai mici. Acela a fost momentul revelatiei...
"pai oamenii astia, care incep cu mine, nu se termina niciodata…"

Toti credem la un moment dat ca suntem cei mai importanti de pe pamant... .

Il castello di Miramare

Albul de poveste al zidurilor, verdele proaspat al gradinii si albastrul nostalgic al marii dau castelului o imagine de vis. Sunt mii de castele in Europa si fiecare are o poveste inchisa intre ziduri. De multe ori intram, vedem, si nu ascultam povestea. Suntem grabiti pentru ca tot timpul sunt multe de vazut. Dar uneori e bine sa si asculti.

La Castelul Miramare am ajuns mai mult din intamplare. Gasisem pe internet informatii, fiind dat ca unul din punctele de atractie ale orasului Trieste. Apoi, am vazut o fotografie a lui pe unul din peretii hotelului unde am stat si am cerut mai multe informatii de la “il padrone”. Mi-a vorbit cu multa pasiune despre el. Ii cunostea istoria si in cateva fraze mi-a explicat ca e un castel construit de un barbat de rang inalt, ca declaratie de dragoste pentru tanara lui sotie, fiica de imparat... Se parea ca m-am trezit din nou intr-o poveste.
Intr-adevar, povestea lui are de toate. Intrigi, dragoste, tradare si moarte. Un blestem apasa asupra castelului. Se spune ca oricine locuieste acolo va pieri prematur de o moarte violenta. Istoria ... sustine blestemul.

Construit de arhiducele Maximilian de Habsburg intre 1856 si 1860 pentru tanara si iubita lui sotie Charlotte a Belgiei, cu intentia de a-i oferi  un loc plin de dragoste, un loc unde sa se refugieze din tumultul vietii orasului. Povestea spune ca cei doi s-au cunoscut la o serata dansanta. Carlotte, singura fiica a primului imparat al Belgiei era considerata una din cele mai frumoase femei ale Europei din acele vremuri, ambitioasa, inteligenta, cunoscatoare a sapte limbi straine, dar crescuta de un tata rece si indiferent si o mama mai mult absenta, lucruri care si-au pus amprenta asupra psihicului tineriei fete. Maximilian, fratele mai mic al imparatului Austriei, blond, cu ochi albastri, visator si cu inclinatii artistice, lipsit de ambitii politice, a fost vrajit de frumusetea Charlottei.

Tineri si indragostiti, au dus o viata de basm pana situatia politica a vremii s-a schimbat si amandoi au ramas fara sustinere. Au renuntat la vechile titluri nobiliare pentru o viata noua.  Dorinta de faima si putere a tinerei sale sotii l-a facut pe Maximilian s-o ia pe drumurile Mexicului, in 1864 unde i-a fost promis tronul de catre Napoleon al III lea. Era ultima aventura a politicii coloniale, care se va sfarsi tragic in mai putin de trei ani...  Situatia politica a Mexicului era una mult mai dificila decat in previziunile sale, iar Carlotte se intoarce pe continent pentru a cauta sprijinul lui Napoleon al III-lea sau al Papei Pius al IX-lea in incercarea de a stapani multimea. Acestia si-au retras insa promisiunile facute, iar Maximilian, nimerit in mijlocul unui razboi civil este luat prizonier de catre republicanii lui Benito Juarez si impuscat la scurt timp. Carlotte, avea in acel moment 26 de ani, varsta la care a manifestat primele semne de nebunie. Soarta ei a fost la fel de nefericita chiar daca a supravietuit. Moartea sotului ei a tinut-o multa vreme in intuneric.

A trait 77 de ani, singura, intr-un castel din Belgia, dar departe de Miramare si fara a-si recapata vreodata ratiunea.
Povestea incepe cu "a fost odata un print si o printesa care se iubeau". "...si au trait fericiti pana la adanci batraneti" se implineste oare vreodata?

Timpul

Vedeam intr-o zi in parc un bunic care ii citea unui baietel blondut de vreo 5 anisori o poveste. Oricine trecea pe langa ei, putea auzi ce bataie a incasat balaurul cu sapte capete. Baiatul insa era preocupat de avionul pe care-l tinea in mana.

"Uite, as putea sa ma prefac ca se prabuseste.." 
"Daca nu esti atent nu are rost sa-ti mai citesc." 
"Bunicule, dar eu vreau povestea cu soldatelul de plumb".

Era timp sa asculte orice poveste. Cand esti copil, timpul nu  are relevanta. Copilaria nu se ia la intrecere cu nimeni. E plina de descoperiri, jocuri si culori si are timp intotdeauna pentru toate.

In alta zi ma plimbam prin Parcul Mare. Un vanticel usor a adunat praful si frunzele deja cazute si le indrepta spre mine. Se adunasera cativa nori pe cer, iar aerul incepea sa devina tot mai umed. Imi plac florile de castan si imi place aerul care se simte inaintea ploilor de toamna. Aveam timp suficient sa ajung acasa inainte de a incepe ploaia. Dar nu-mi place sa cedez in fata ei. E doar apa... nu provoaca nimic iremediabil... de ce sa grabesc timpul?

Si totusi, timpul nu e rabdator. Cu cat am mai multe optiuni cu atat ma simt mai incoltita de el.

Oamenii de langa noi, toti se plang ca nu au timp pentru lucruri care sa-i bucure. Dar cand te intalnesti cu cineva si pui banala intrebare "ce ai mai facut in ultima vreme" aproape toti raspund... "mai nimic... munca, casa... nu mai am timp pentru nimic altceva". Scuza ca nu mai avem timp mie imi suna a comoditate, a lene sau chiar a minciuna. Poate ne pacalim singuri ca e asa, sau poate suntem constienti ca scuza asta ne scoate din incurcaturi. Lumea e mare, sunt multe de vazut, de facut, de cunoscut, de aflat, de citit, de ascultat, de simtit, de incercat...
Singura problema e ca nu vom apuca sa facem tot ce ne pune la dispozitie viata. Mai rau e cand gresim si nu mai avem curajul sa reparam. Timp ar fi si pentru asta, dar ne e frica de reactii si ne e greu sa ramanem pe umeri cu o vinovatie pe care sa ne-o asumam mai departe. Poate ca dincolo de zidul pe care noi il ridicam e mai multa intelegere decat ne-am astepta.  Nimeni nu-i perfect, si timpul cu atat mai putin.

De dimineata devreme am deschis ochii. Nu mai aveam somn, asa ca am sarit rapid din pat. A urmat rutina matinala, o cafea, o poveste, nimic deosebit, nimic iesit din comun. O noua zi placuta, ploaie, nori, soare, copii, oameni, zambete, flori, pasarele, lumina...

Ce-o fi asa placut azi?
O noua zi...
o noua toamna...
inca un an...
si tot adun...

Sfarsit de august

... pe drum. Masina aluneca pe drum spre departe. Ascult o melodie stridenta ce canta la radio. Nu imi place radioul, dar trebuie multumita toata lumea. Imagini calde imi incarca privirea. Soarele e aproape de apus. Savurez fiecare apus pe care mi-l ofera viata. E momentul preferat al zilei. Cand soarele te lasa sa-l privesti. Oamenii, cladirile, florile, toate sunt invaluite in dragostea lui si imi lasa un sentiment de bine. Ce pacat ca trebuie sa plece in fiecare seara. Acelasi sentiment mi-l lasa toamna. As iubi-o din toata inima pentru culorile ei, pentru frunzele ei. Soarele e altfel toamna, mai bland, mai aramiu, mai mangaietor. Eu, sunt altfel toamna. Mai visatoare, mai atenta cu cei din jur. Imi place sa privesc spre soare si apoi sa inchid ochii. Imi place sa privesc sau sa-mi amintesc de oameni dragi, cu acelasi zambet lenes cu care simt mangaierea soarelui  la apus, incalzindu-mi inima.
Masina aluneca... mii de floarea soarelui ne saluta si ne insotesc calatoria. Lasam in urma cirezi de vaci, oameni si vise. Culori si suflete.

Floarea soarelui...
Varietate de culori...
Azi aleg galbenul ei.

Case frumoase, frumos vopsite si pline de flori implinesc gestul de salut al celor care stau la porti si din nou remarc sunetul strident al radioului. Mereu acelasi ritm grabit. Sate intregi cu gradini ingrijite, siluete de tarani adunand cartofii. Parca am fi intr-un inceput de lume.

Boabele de maciese
cu rosul lor
ma fac sa visez
la vremuri
lasate in urma.

Smochini, struguri dulci, vapoare cu semne de pirati, pescari singuratici, lamai verzi proaspat culese. Toate ma poarta in lumea mirifica a copilariei cand totul parea de basm. Aici, acum, simt lumea de basm. E doar in curs de cercetare.
 
 
 

Tratamente pentru zile minunate

Zilele trecute m-a intrebat cineva ce iau de ma simt tot timpul bine.  Pai... iau multe, in doze mici...:)
In primul rand incerc sa-i tin aproape pe oamenii care-mi sunt dragi. Incerc sa uit repede orice imi provoaca tristete. Accept de la viata toate bucuriile pe care mi le face, si incerc sa nu le dramatizez pe cele la care nu ajung. Imi creez propriul univers pe masura ce-l traiesc. Nu cer, dar accept. Si apoi... tratamentele propriu zise... Se numesc cam asa:

Cerruti 1881





Cu note de varf feminine, in care se simt arome delicate de mimoze, frezii si violete, si ma invaluie apoi in flori de portocal si iasomie. Sotisticat si visator. Il simt aproape intotdeauna si ma trateaza atunci cand viata nu-mi convine. Ma face sa ma simt increzatoare si sigura pe mine. Ma face sa vreau mai mult. E parfumul care imi spune ia-ma si du-ma cu tine pe unde vrei. Accept orice. Imi promite sa opreasca scurgerea timpului pana fac alegerile potrivite. Ma bazez pe el oricand si nu ma dezamageste niciodata.


Verry Irresistible Givenchy




Ma tratez cu el seara sau cand e innorat afara pentru ca imi da  lumina si totul straluceste in jurul lui. Cinci tipuri de trandafiri s-au impletit pentru a-l desavarsi. Trezeste in mine spontaneitatea si bucuria de a trai. L-as folosi in cantitati industriale daca nu ar fi asa agresiv cu ceilalti. E tratamentul care ma face sa adorm numarand stelele. Cu el visez si invat sa cred in lucruri imposibile.


Premier Jour




E un tratament usor, pentru momente in care nu ma simt chiar rau. La inceput mandarina, piersica, apoi gardeie, orhidee, si in sfarsit vanilie si santal. Un amestec senzual, luminos si stralucitor. Il port oricand simturile mele vor sa se manifeste, sa aiba parte de senzatii unice.E tratamentul potrivit pentru vacante pentru ca ma face sa visez la libertate si la o viata lipsita de griji. Presara totul cu optimism, veselie si energie pozitiva.


Armani Mania




Tratament impotriva frigului. Exploziv, radiant, sofisticat si increzator. Incalzeste totul in jur. Imi imaginez ca-l prepara mii de spiridusi, care amesteca mandarine verzi si boabe de piper roz intr-un recipient de lemn de santal, desavarsindu-le cu flori de dafin si mosc, pentru  un miros venit din lumea lor. Ma lasa sa cred ca fac asta pentru mine. Imi da o stare de bine, energie pentru intreaga zi si buna dispozitie bine dozata sa ramana pana seara. Ma ajuta sa mut muntii si sa uit apoi pe unde i-am pus.


Versace Crystal Noir




E un tratament greu si provoaca dependenta. Ajuta a ridicarea moralului, dar il folosesc rar pentru ca ma face sa uit cine sunt. Emana magie prin fiecare picatura. Pretios si elegant, seamana cu o rochie sofisticata cu trena lunga. Necesita covor rosu pe care sa calci si bijuterii somptuoase. Recipientul in forma de diamant multifatetat ma face sa-mi doresc si eu diamante. E plin de magie, si daca nu stii cate doze sa iei te poate face sa-ti pierzi mintile.


Noa Perle Cacharel




Un fel de algocalmin.... Il iau pentru orice problema, mica sau mare. Floral fructat. Boabele de piper roz si-au dat intalnire cu bujorii albi. Au aparut pe neasteptate freziile si cateva flori de portocal. E tratamentull diminetilor grabite,  al zilelor calde in care tanjesc dupa o picatura de ploaie, al normalitatii si simplitatii pe care mi-o ofera viata. Nu cere nimic in schimb, dar ofera totul.


Nu ma pot limita la un singur tratament deci... pentru ca starile sunt atat de multe...
Atentie. Sunt tratamente pentru femei. :P