E timpul toamnei

E toamna, dar frigul nu reuseste sa ma convinga. Inca sper ca se razgandeste. Soarele nu se da batut. Aud vantul cum isi croieste drum printre frunzele uscate. Oare s-au terminat povestile? Toamna are oare o poveste veche de impartasit sau acum o scrie?

Oamenii merg inainte, iar timpul zboara, atat de repede incat uneori mi se pare ca ne lasa in urma. Cautam in el toate raspunsurile. Oare unde s-a dus zambetul bunicii, lacrimile mamei, ursuletul de plus din copilarie? Oare unde se duce drumul, unde se scurge ziua?

Timpul, sterge durerea, ne adoarme visele si naste noi sperante. Ne coboara, ne ridica, ne coboara din nou, ne transforma dupa bunul sau plac, ne modeleaza, ne formeaza, ne deformeaza, ne face minusculi, ne ajuta sa crestem. Ne lasa impresia ca e de partea noastra, dar realitatea e ca timpul e doar de partea lui. Pentru el suntem doar niste jucarii. Puf in bataia vantului...

Ne nastem la un anumit timp, ne mana de la spate toata viata, desi alergam incontinuu dupa el... Il cautam in fiecare lucru. Chipurile oamenilor pe care i-am iubit, gustul placintelelor facute de bunica, mirosul familiar al lemnelor arse in casa parintilor, emotia primei intalniri sunt toate pierdute in cursa cu timpul. Ne gandim ca poate daca ne-am opri pentru o clipa  sa privim inapoi, timpul nu ne mai asteapta si ca ne vom pierde undeva in trecutul pe care il regretam. Asa ca incercam sa alergam tot mai repede... Si tot si mai inutil...
Nu ne mai gandim la copilarie, la adolescenta, la iubire, la trecut, ne grabim inconstienti catre sfarsit, pentru ca apoi sa regretam tot timpul irosit alergand.

Acum, e timpul toamnei.E timpul renuntarilor, al regretelor si al frunzelor moarte.
Nu-i timpul nostru...
Dar daca ar putea fi...