Mi-e draga viata in frumusetea ei simpla in care se lasa cunoscuta, revelata in lucrurile obisnuite, care ma fac sa-mi recastig brusc inocenta. Multumesc zilnic pentru bucuriile din viata mea, pentru oamenii de langa mine, pentru ce am si pentru ce sper ca voi primi. Am rabdare cu viata si ea are rabdare cu mine. Imi place sa ma joc, sa glumesc, sa creez, sa iubesc... Imi plac oamenii si imi plac povestile lor.
Bunicul meu era un mare povestitor. Am descoperit asta in ultimii ani din viata lui, cand avand probleme cu un picior, a ramas mai mult in pat si a lasat munca la camp pe seama altora. Stateam zilnic in jurul lui in speranta ca poate isi mai aminteste cate ceva din perioada grea prin care a trecut in vremea razboiului. E drept, sunt amintiri vechi din vremea cand padurea de langa casa bunicilor mi se parea mare. O vorba auzita intamplator de la matusi sau vecini, o intamplare povestita la marginea drumului despre lumea de demult ma facea sa merg la bunicu sa aflu mai multe. Se aseza pe scaun, ma lua in brate si ma intreba "ce mai faci tu fata draga" intrebare la care nu stiam niciodata ce trebuie sa raspund, pentru ca niciodata nu mi se parea ca fac ceea ce ar fi trebuit. Asa ca il provocam intotdeauna la povesti.
Imi amintesc ochii lui vesnic inlacrimati cand urma sa imi povesteasca ceva, stralucind parca de o bucurie fara nume. Focul imi aminteste de el, pentru ca intotdeauna zicea "hai sa mai bagam un lemn pe foc". Si incepeau povestile...
Si povestile lui erau inspaimantatoare despre oameni sfartecati in razboi, despre copii cu arme in maini si despre lagarele rusesti in care a ajuns. Imi povestea ca ajunsese la 40 de kg dupa o boala grea netratata si dupa foametea pe care o rabdase acolo. Imi povestea cum prietenul si vecinul lui ii macera oasele ramase de la mesele rusilor, si ii facea o pasta cu care l-a pus pe picioare. Povestile lui se refereau tot timpul la mancare pentru ca eram un copil mofturos si trebuia sa-mi dea un exemplu. Imi povestea ca a mancat luni in sir coji crude de cartofi si frunze de loboda. Cateva degete de la picioare ii degerasera de la frigul pe care l-a rabdat, iar imaginea camarazilor morti pe care trebuiau sa ii arunce intr-o groapa comunca alaturi de locul unde lucrau cred ca l-a urmarit toata viata. Nu l-am auzit sa vorbeasca cu ura sau cu regrete. Credea ca a trait ceea ce trebuia sa traiasca.
Se emotiona repede bunicu' Traian. Si la bucurie si la tristete. Iar bucuria lui erau nepotii. Cand erau in jurul lui avea ochii stralucitori. "A meritat" imi zicea. Iar eu nu intelegeam atunci ce. Zicea ca fiecare moment greu petrecut departe l-au facut omul care era si l-a dus mai departe spre bucuriile ce aveau sa vina. Mi-a aratat ca doar noi ne putem face viata mai frumoasa, putem alege ce vrem sa retinem din experientele noastre, doar noi putem sa ne jucam cu amintirile dupa plac. E alegerea noastra daca vrem sa ne plangem de mila sau sa mergem mai departe si sa ne bucuram de ce-am trait... Bune sau rele...
Luna asta ar fi implinit un numar de ani... Nu mai stiu cati...
La multi ani, bunicule!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu