Din cutia cu amintiri

Senzatia sa mergi... ca te plimbi fara o directie anume, e ceva de nepretuit. De obicei fac asta pentru a observa oamenii. Uneori ascult ce vor sa-mi zica, alteori doar observ. Imi place sa le zambesc celor pe care ii vad, pentru ca de obicei primesc buna dispozitie inapoi. Daca vrei sa ai o zi minunata, spune-i o vorba buna celui care nu se asteapta, fa-i o surpiza placuta unui om cu privirea trista, asculta cantecul vantului si impartaseste-l cu restul lumii, bucura-te de lucrurile mici sau invata-i si pe altii s-o faca.

Zilele trecute am intrat prin piata. Cald si soare, mese colorate, lumina si o culoare rosie de la acoperisul pietei. Ziua era minunata, dar nimeni nu parea sa observe. Langa mine un batranel incerca sa isi puna in plasa cateva pastai de fasole. Nu stiu cum reusea, ca ii scapa tot timpul cate una. Incepuse sa bombane suparat pe viata. In lipsa altcuiva isi varsa naduful pe tanara de la tejghea, dar nu vroia nici sa se lase ajutat. "Nu vezi ca pot? Lasa-ma in pace. Mi-o aleg singur"... si iar era nevoit sa se mai aplece dupa cate o pastaie. Am asteptat ca si cum as fi avut tot timpul din lume, desi nu il aveam, si il priveam pe batranel incercand sa-mi imaginez prin ce a trecut in viata pana sa ajunga in acel loc. Probabil a simtit ca il privesc pentru ca s-a intors spre mine si mi-a zis imbufnat "In loc sa te uiti la mine nu vrei sa ma ajuti?" M-a luat pe neasteptate pentru ca inca visam la viata lui cand am observat ca vorbeste cu mine. "Am crezut ca nu vreti ajutor" i-am zis nedumerita gandindu-ma ca oamenii spun una si de fapt vor altceva. "Nu vreau sa mi-o aleaga ea, ca e marfa ei si-mi pune pastai urate ca mine". Am inceput sa rad umplandu-i punga cu pastai nealese. A ras si el si le-a acceptat. Avea privirea senina si probabil lumea ii parea mai frumoasa. Un moment nefericit nu merita sa ne strice intreaga zi. Mai bine il luam in ras si-l indreptam. M-am gandit ca multumirea tine de noi.... e alegere si act.

Imi place uneori sa cotrobai prin podul bunicilor sau caut lucruri vechi si sa le scot la lumina. Nu e nimic de valoare. Am gasit acolo jucarii pastrate de dragul nepotilor, lucruri vechi, inutilizabile, unele roase de molii sau ingalbenite de vreme, tesaturi facute de bunica sau lucrate de mainile ei, caiete de-ale mele din clasele primare. Mi se par frumoase toate vechiturile alea. Recunoasterea frumusetii lumii e ceea ce o face minunata. Indiferent asupra carui lucru ne oprim atentia, piatra, planta, fiinta, loc, momentul nostru de prezenta, felul in care le privim, le fac sa straluceasca. Probabil oricui i-ar fi parut niste vechituri ce trebuiau demult arse, dar eu le vad ca pe niste comori. Printre comorile acelea, am gasit zeci de scrisori ale tatei si fratilor lui. Erau scrise de acum aproape 40 de ani. Sortate frumos probabil de catre bunica, cate o legatura pentru fiecare din cei trei copii ai ei si legate cu sfoara. N-am avut prea mari rezerve in a desface legaturile si am inceput sa citesc. Legatura mai mare era cea a fratelui mai mic al tatei, care plecase cel mai departe de casa, probabil in armata, iar viata i-a rezervat o mare iubire prin locuri straine, care inca mai dureaza. Scrisorile, uitate probabil in "cutia cu amintiri" alaturi de alte maruntisuri atata vreme, au pastrat valoarea cuvintelor. Erau cuvinte frumoase, care marturiseau iubiri, dor de casa si planuri de viitor. Erau amintiri, sentimente, sperante, ganduri si vise. Acum... le scriem in format digital, dar oare au aceeasi valoare? Cu un singur click se sterg acum visele noastre...
Ce frumos ar fi sa ne punem din nou sufletul sa vorbeasca desenand  litera dupa litera, pe foi aranjate si parfumate... Parca daca scriem pe hartie gandurile noastre suntem datori sa le luam mai in serios. Verbal... promitem prea usor...