Malaga: Fuego y Pasion

 

Ne îndreptăm spre Torremolinos, o stațiune la vest de Malaga unde mai rămânem pentru două zile. Maimuțele din Gibraltar ne-au obosit bine, după ce le-am cărat în spate pe trepte, ne-au jefuit de șervețele, ne-au ținut ocupați toată ziua. Drumul cu mașina curge lin pe malul mării, dar cei 125 de km ni se par interminabili. Amintesc de cele 600 de scari ale zidului Charles V din Gibraltar și încerc o glumă că pirații de care încercau să se păzească, renunțau pe la jumătatea drumului de groaza scărilor. În loc de zâmbet abia primesc o grimasă chinuită de la Em. De pe bancheta din spate, nimeni nu reacționează. Mă chinui să completez niște fise de cazare pentru toți. Mi-e greu să fac orice cu mașina în mișcare, mai ales dacă simt oboseală. Lumina zilei pălește și pe când îmi ridic ochii din telefon, afară deja e întuneric. Rezervasem pe Airbnb o căsuță cu 4 camere la etaj și un living cu bucătărie la parter, undeva la 300 de metri de mare. Avem de gând să ne răsfățăm puțin și șoferii. Nu foarte mult, că până în Malaga tot îi uzăm. Dar după atâtea drumuri și plimbări prin munți și orașe, kilometri înghițiți pentru a atinge locuri de poveste vrem să ne bucurăm și de o zi de bălăceală și plaja.

Dormim neîntorși, de acum suntem pe relaxare și trai boem. Bine, asta înseamna că unii se trezesc la 6 să prindă răsăritul pe plajă...   

De dimineată urcăm în mașini auzisem că Malaga e frumoasă. Ne amintim că am făcut o rezervare la o peșteră, Cueva del Tesoro. O făcusem de acasă cu ceva vreme în urmă, am luat biletele gratuit. Turul de la ora 10.30 era gratis, probabil de asta era să uităm de el. Am ajuns chiar la ora stabilită, dar ne dăm seama că biletele nu se pot descărca. Era o problemă tehnică de care știau, am spus doar numărul rezervărilor si nu a mai fost nevoie de nimic. În aceeași clădire operează două companii care vând bilete la două peșteri diferite cu intrări alăurate: Cueva del Tesoro și Cueva Victoria. Prețul pentru cine nu avea bilet gratuit a fost 5 sau 6 euro. O alegem pe cea cu comori și lăsăm Victoria pe data viitoare.  Nu e mare, dar cred că într-o zi toridă e o binecuvântare. În mai puțin de o oră am văzut tot. E singura peșteră de origine marină din Europa. Conform unor manuscrise vechi peștera este locul unde s-a refugiat Marcus Crassus prin anul 86 Î.Hr urmărit de Gaius Marius și de Cina. Comorile sunt ale unor regi berberi morti prin 1000-1100 care le-au abandonat acolo. De curând s-au descoperit în peșteră o lampă ceramică cu 6 monede de aur, de pe vremea dinastiei almoravide. În tradițiile almoravide cifra 6 era sacră, deci concluzia evidentă e că aceste comori au fost ascunse intenționat pe undeva pe acolo. Un Indiana Jones din Elveția, Antonio de la Nari, și-a petrecut 30 de ani căutând legendara comoară a celor cinci regi musulmani. A murit in 1848 într-una din exploziile provocate chiar de el pentru a escava peștera.  Comorile sunt tot acolo, nu le-am deranjat nici noi.

Urcăm direct la fortăreața Gibralfaro, urmăm GPS-ul care ne duce pe un deal înalt ce domină orașul Malaga.  Găsim o parcare la înălțime, unde un individ prăfuit ne face semne unde și cum să parcăm. Nu cere mulți bani, cred că undeva la un euro jumate, fără limită de timp. Pașii ne erau nerăbdători. Fortăreața Gibralfaro a fost construită pentru a proteja palatul fortăreață de mai jos, Alcazaba. Numele Gibralfaro vine din arabă Yabal Faruh adică muntele farului. Cu mult înainte de a fi construit castelul, fenicienii țineau aici un foc sacru, care ghida navele spre port. Arheologii spun că acest foc a ars în antichitate fără întrerupere timp de sute de ani. În nopțile cu ceață paznicii castelului au povestit  ca uneori lumina farului antic pare să se reaprindă pentru câteva secunde, un glob mic portocaliu, pe vârful dealului, exact acolo unde ardea focul fenician în urmă cu mii de ani. Deși nimeni nu a fotografiat fenomenul, unii cred că e o memorie a locului. Îmi plac poveștile misterioase din trecut și e plin pe acolo de secrete și fantome de soldați.

Priveliștea din vârful dealului ne inspiră, panoramele asupra orasului sunt spectacol dominat de arena Plaza de Toros de la Malagueta. Vedem din nou scări, dar de data asta coboară. Avem chef de plimbare, mai multe decât cele cu care ne-am luptat  în ziua anterioară nu pot fi. O potecă pietruită, printr-o pădure de pini, un peisaj de vis. La câteva minute distanță, ajungem la Alcazaba. Unii rămân să aprofundeze zidurile fortărețelor. Pentru mine, nu există loc mai potrivit pentru a simți atmosfera autentică a unui oraș decât partea veche a lui. Straduțe înguste, produse autentice, delicatese tradiționale mă atrag spre zona istorică. Trecem prin Parcul Malaga, un parc tropical luxuriant, în linie, plin de palmieri și copaci exotici, fântâni și sculpturi. Papagali nu se văd, dar se aud la tot pasul. Parcul separă portul de orașul vechi.

Plaja Malagueta se întinde pe o distanță de 2 km. De-a lungul ei este mărginită de o stradă aglomerată cu zeci de restaurante și baruri și o promenadă umbrită de palmieri.

Muelle Uno este promenada portului, un loc modern construit de mai putin de 15 ani, mulțime de magazine și restaurante.

Ne-am recuperat mașinile după ce am făcut un drum cu autobuzul până la Gibralfaro, nu mai aveam energie să urcăm iarăși scări.

În ziua următoare am lasat loc doar pentru castelul Colomares din Benalmadena. De la distanță e foarte frumos, ca decupat dintr-o poveste.

 În fiecare zi de luni castelul e închis, iar taxa de 3 euro. Este o construcție recentă, ridicată de un medic care profesase în SUA. În 1987 a început cu ajutorul câtorva zidari să ridice acest monument în amintirea lui Cristofor Columb și descoperirii Americii. Șapte ani mai târziu și aproape toată averea folosită pentru construcție, a ieșit un monument care amestecă stiluri și epoci, o fantezie care unora place alții o consideră un kitch, dar cu siguranță e foarte fotogenic. Piatra roșiatică, formele zimțate și marea în fundal fac din castel un loc de neratat pentru amatorii de fotografii și filmulețe instagramabile.

Nu ai ce să faci mai mult de o oră acolo, așa că ne îndreptăm din nou spre Malaga. E ultima zi de vacanță și nu vrem să pierdem avionul. De fapt, eu aș fi vrut.

Poate pentru ca ascultasem de acasă ritmuri de flamenco, Malaga mi s-a părut un oraș care cântă. Am găsit bucurie magică acolo la fiecare pas. Are o energie aparte mi-a arătat cât de colorată poate fi lumea. E ciudat ce poți găsi, dacă ești dispus să privești. Când mă gândesc la Malaga, nu văd un loc. Aud muzică. Văd culori. Simt prieteni. Vacanțele sunt frumoase când esti cu un grup de prieteni. Oamenii sunt diferiți, unul e spontan, altul organizat, altul visător, și fiecare are ceva care îți place și poate alte lucruri care nu îți plac la fel de mult. Dar când călătorești împreună se formează o echipă. Visele fiecăruia se amestecă și devin comune. Fiecare dorință, fiecare bucurie a celuilalt devine și a ta. La final ești mai bogat. Diferențele devin lecții despre toleranță și prietenie, începi să porți cu tine bucăți din cei cu care ai împărțit drumul. Împreună suntem mai mult.  

Ne place să călătorim pentru că ne face să gândim, să ne imaginăm trecutul, să visăm la viitor. Ne place să ne imaginăm că am putea trăi viața oamenilor de acolo. Sau cel puțin așa fac eu. Îmi imaginez fiecare loc pe care îl vizitez ca pe un loc în care aș putea trăi. E ca și cum pentru o clipă, inima mea își mută rădăcinile acolo. Fiecare oraș devine o posibilă casă, fiecare munte o promisiune, fiecare plajă un început. Și poate asta e magia călătoriilor. Îți arată că ai putea aparține multor locuri, îți arată câte vieți ai putea trăi dacă ai avea curajul să urmezi toate drumurile pe care inima ta le alege măcar pentru o clipă. 

Poate că nu sunt făcută să trăiesc într-un singur loc. 

Poate duc în mine un oraș nespus, construit din toate străzile pe care le-am iubit în treacăt, din toate cerurile sub care am visat, din glasurile prietenilor care merg cu mine o parte din drum.

Pot visa să trăiesc în o mie de locuri

Pot sa-mi imaginez o mie de vieți.

Dar acasă sunt în preajma oamenilor la care nu vreau să renunț.

Stânca Gibraltarului, maimuțele și ora de istorie

 

Înainte să vorbesc despre Gibraltar, trebuie să mă autoironizez un pic. Auzisem că e o strâmtoare de la ora de geografie. Că e locul de unde vezi cel mai de-aproape Africa. O stâncă la malul mării. Că vin vapoare multe să treacă spre ocean și e punct de alimentare pentru ele. Și cam atât. La lecția de istorie cred că am lipsit. Nu mi-am bătut prea mult capul până n-am hotărît să-l vizităm. Când l-am pus pe listă, în inocența mea, am întrebat: ce să facem acolo? Cum ce? Să vedem maimuțele. 

Asta… mă convinge pe loc. Când e vorba de animale și de interacțiunea cu ele, eu sunt numai zâmbet și aprobare.

E drept că Gibraltarul nu înseamnă doar maimuțe, dar… e partea funny a poveștii și motivul pentru care atâția turiști își doresc să ajungă acolo.

În lume, doar două state sunt mai mititele ca Gibraltarul: Monaco și Vatican. Îl vezi pe nesimțite, chiar și pe jos. De fapt mi s-a părut inutil să intri cu mașina la cât e de mic. L-aș fi mâncat de-a lungul și de-a latul în mai puțin de o zi.

Adevărul e că Gibraltarul e un mini teritoriu britanic înfipt ca un cuțit, în coasta Spaniei de sute de ani, provocând o rană încă sângerândă.

E o stâncă mica la suprafață și imensă în interior cu resurse inimaginabile de bogăție, strategii militare, mistere și necunoscute, și aproape imposibil de cucerit. Are mai puțin de 8 km pătrați, desi în interior, tunelurile săpate în munte au peste 55 de km.

Nu vă faceți griji de neștiința mea; între timp am aflat așa de multe despre Gibraltar încât vă pot povesti ore în șir. Povești cu James Bond, spionaj, fantome, operațiuni secrete, pasaje de trecere subterană spre Africa… 

În zilele senine, din vârful muntelui Gibraltar poți vedea coasta Africii la orizont. Doar 14 km de apă îi desparte.  Această apropiere geografică a creat mereu un schimb de oameni, cuvinte și idei.

Numele îi vine de la arabul ”Jabal Tarik” adică muntele lui Tarik. Cine e Tarik? Un comandant berber din secolul VIII care într-o încercare de cucerire musulmană a Spaniei, a ordonat incendierea propriilor corăbii pentru a-i motiva pe soldați să lupte, fără posibilitatea de a se retrage. În spate e marea, în față dușmanul. Muriți sau învingeti. Asta dilemă. Au învins. 💪

Am parcat mașinile în orășelul spaniol La Linea de la Conception și am pornit la pas spre Gibraltar. În 10 minute, deja trecusem de controlul buletinelor. Aveam și pașapoarte la noi, știam că e spațiu non UE, dar nimeni nu a fost curios.

Bilete am luat de pe naturereserve.gi unde puteam alege varianta fără transport, cu Cable Car sau Private Taxi. A fost 240 de lei de persoană cu taxi privat, timp de două ore. Imediat ce am trecut granița, biroul de turism era la îndemână. Am așteptat să își înceapă programul, că eram prezenți înainte de ora 10. În vacanță te trezești devreme să dureze ziua mai mult. 😀

Microbuzul a fost numai bun de 8 persoane, ne însoțește Mustafa, un marocan simpatic care deși era doar șofer ne-a ghidat bine și ne-a făcut experți în interacțiunea cu maimuțele. Rezervația naturală Upper Rock, poate fi vizitată cu taxi local, poți urca cu gondola sau poți merge pe jos. Mașină proprie, ai degeaba.  

Noi avem șofer haios, plătit pentru două ore și 5 opriri programate. Prima oprire a fost pt cafea, a doua pentru peștera St Michael. Sunt câteva zeci de peșteri și aceasta e cea mai mare. S-a crezut multă vreme că nu se termină nicăieri. Așa a apărut legenda potrivit căreia stânca Gibraltarului ar fi legată de Africa printr-un pasaj subteran ce trece pe sub strâmtoare. Acum sunt concerte acolo, are o acustică bună, dar în timpul celui de al doilea război mondial a fost amenajată ca spital de urgență. Nu a ajuns acolo nici un bolnav.  S-a terminat războiul înainte să fie gata spitalul.

De la a treia oprire începem să vedem maimuțele. Doar pentru ele suntem acolo…

Dacă am fi urcat pe cont propriu, fără învățăturile lui Mustafa, cu siguranță nu reușeam să devenim experți în primatologie. 😊 Am văzut că toți șoferii făceau instructaje cu pasagerii, deci cereți un pic de ghidaj. Ne-a învățat să le respectăm spațiul personal, să nu ne apropiem noi ci să le lăsăm pe ele să fie curioase, ce le place și ce le face imprevizibile, agitate și chiar agresive. Ne-a arătat niște poziții în care dacă stai se simt invitate, și acceptă să se urce în brațe. Dacă treci peste mirosul lor, mai ales când îți întorc spatele și-s la distanță mică, sunt adorabile. Un lucru e sigur, nu trebuie să le tratezi ca pe copii. Nu le place să te maimuțărești, să le mângâi, să le ajuți să nu alunece, să le îmbrățișezi, chestii de-astea puerile.  Nu le plac constrângerile, vor respect și mâncare. Unele sunt mai blânde, ghizii le aleg să interacționeze cu turiști. Apoi sunt maimuțele care se urcă în spatele tău pentru că văd o oportunitate. Mai ales dacă ai ghiozdan cu fermoar, nici nu îți imaginezi ce repede trec de la „ia-mă în spate că mi-e lene„ la „ia să văd ce ai luat cu tine în ghiozdan”. Au o dexteritate incredibilă în a deschide gentile și odată ce sunt interesate de ceva din geantă nu prea ai cum să le oprești. În fața noastra un cuplu cu doi rucsaci mari au fost țintele unei maimuțe hoțomane. Cum a deschis fermoarul a identificat o pungă cu mâncare: mere, portocale, ceva sandwichuri… au venit și ajutoare, tot au împrăștiat pe o rază de câțiva metri. Nu cred că sunt flămânde, este un loc unde au mâncare la discreție, dar sunt curioase și satisfacția lor e să ia ce nu au voie. La banane parcă o iau razna. 🙈

Câte una se ține la distanță, sau se lasă fotografiată. Schimbă poziții ca un model profesionist. Aș fi putut să jur că pozează. 

Puiuții sunt jucăuși dar de obicei nu vin la turiști. Se joacă în treaba lor sau așteaptă să fie despăducheați de adulți. 

Erau tăblițe de avertizare care te îndemnau să nu privești maimuțele în ochi. O iau ca pe o sfidare și se enervează.  Recunosc că le-am fixat cu privirea și le-am urmărit cu telefonul. La finalul zileli hainele îmi miroseau a grajd. 🙊

Am fost în lumea mea printre ele. Nu mi-a ajuns timpul pe care Mustafa îl avea, așa că îmi propun să revin cînd scap de el.

Legenda spune că atâta timp cât maimuțele trăiesc acolo, Gibraltarul va rămâne teritoriu britanic. La un moment dat, în timpul celui de-al doilea război Mondial, Winston Churchill a fost informat că numărul maimuțelor e în scădere. Nu știu dacă credința în legendă l-a convins, dar a mai adus niște exemplare pentru ”protectia simbolică”. Eu zic că n-a vrut să riște. 🙉

Acum,  Gibraltarul este o adevărată cetate subterană de tip muzeu, cu kilometri întregi de coridoare, dormitoare, spitale și centre de comandă, manechine de soldați britanici în uniforme istorice, tunuri autentice plasate în poziții de tragere, proiecții și panouri multimedia care arată cum a decurs marele asediu.

A fost și este unul dintre cele mai strategice locuri de pe planetă. Cine controlează Gibraltarul, controlează accesul naval între Atlantic și Mediterană. Toate vapoarele alimentează în Gibraltar. Faptul ca nu au TVA sau taxe locale fac combustibilul mai ieftin ca în alte țări UE. Este singura posesiune britanică din Europa Continentală. A fost revendicat constant de Spania și provoacă o tensiune majoră în relațiile diplomatice dintre cele două țări.

De două ori locuitorii au fost chemați la referendum să stabilească adeziunea teritorială și economică (1967 si 2002). Într-o majoritate covârșitoare, de peste 98% cei 30.000 de locuitori au ales să fie britanici. Au monedă proprie, un parlament format din 17 oamni și o limbă amestecată de englezo-spaniolă cu influențe ebraice. Nu are TVA, dar paradoxal, prețurile și serviciile sunt mai costisitoare decât în Spania sau alte țări din Europa. E un mediu construit pentru turiști. Sunt sigura că gibraltezii îsi fac cumpăraturile în Spania.  Dacă faci cumpăraturi, e bine să știi ca lira sterlină și lira gibralteza au paritate egală, dar nu sunt aceeași monedă. În multe locuri se accepta lira sterlină, dar îți dau restul în liră gibralteză. Nu-i bine. Că nu-i poți folosi decât acolo.

Comercianții aplică un curs foarte prost. Ne-a explicat un tânăr chelner român la un restaurant local că orice plată în Gibraltar se convertește de două ori GBP-EUR-RON. Pierzi cam 3-5% la fiecare tranzacție. Cu Revolut mi s-a părut cel mai convenabil. 

Ați auzit de cârtițele majestății sale? E povestea de istorie.

E 1779, o dimineață înorată de vară, iar aerul miroase a praf de pușcă. Spania și Franța blocaseră accesul terestru și maritim al Gibraltarului. În interiorul stâncii, într-un pasaj săpat cu dălți și ciocane, un grup de soldați britanici, lucrează la lumina slabă a torțelor. ”Săpați mai adânc. Dacă reușim să trecem de acest strat putem deschide o gură de tragere spre nord”. Vocea e a sergentului Henry Ince, un om scund, îndesat și cu ochii obosiți de multe nopți nedormite. Piatra, cedează greu sub loviturile ritmice, dar fiecare zgomot îi apropie de lumina. După câteva luni au străpuns muntele. Au continuat să sape, să facă mici ferestre în stânca aproape verticală.

Trei ani după ingenioasa idee, garnizoana britanică trăia într-o lume de fum, foamete  și frică. Ideea lui Ince părea nebunească la început.  Cum să pui tunuri în interiorul muntelui?  Intenția era sape în munte pentru a avea poziții de tragere orientate spre nord, de unde veneau atacurile.  La început părea imposibil. Și totuși stânca a fost de partea britanicilor. Prin ferestrele înguste săpate în piatră, flăcările tunurilor au străpuns noaptea și au lovit pozițiile inamice: cârtițele majestății sale au izbucnit în urale. Planul a funcționat. Când asediul s-a încheiat, în 1783, stânca era tot britanica. Și așa a rămas.

 A fost ultima și cea mai lungă încercare a spaniolilor de a cuceri prin luptă teritoriul.

Mai târziu, în al doilea război mondial rețeaua de tuneluri a fost extinsă la peste 55 km de galerii. Un adevărat oraș subteran a început să se dezvolte. În timpul războiului populația civilă a fost evacuată, iar stânca a devenit o fortăreață. În legendele locale se vorbește de un plan pus la cale în 1942 când britanicii se temeau că germanii ar putea cuceri Gibraltarul. Un grup de 6 oameni ar fi fost pregătit să fie sigilat în interiorul stâncii, într-o camera secretă pentru a rămâne acolo ani întregi spionând în tăcere mișcările inamicului. Aveau provizii pentru 12-18 luni, un observator cu o fantă spre mare si fără cale de ieșire și un sistem ingenios de ventilație. Planul era să rămână ascunși chiar daca Gibraltarul ar fi căzut și să ofere informații din interior. Multă vreme s-a crezut ca e doar un mit, planul a fost ținut secret zeci de ani. În 1997, camera a fost descoperită intactă de un grup de exploratori. Două dormitoare, rezervoare cu apă, provizii pentru mai mulți ani, toate au fost descoperite intacte. Operațiunea nu a fost niciodată pusă în aplicare, planul a fost abandonat, Spania nu a intrat în razboi, iar Gibraltarul a ramas în mâinile britanicilor.

Îi dam liber lui Mustafa, îl aștepta familia pe cealaltă parte a apei în Maroc. Nu înainte de a ne spune o poveste cu James Bond. Unul din agenții 007 a avut o misiune chiar pe aleile rezervatiei. A fost ajutat și de maimuțe, care sunt tot agenți ai majestății sale. 

Cea mai mare parte a grupului e pregătită de întâlnirea cu delfinii. Îi lăsăm să se îndepărteze spre port și căutăm un loc pe unde putem urca înapoi la maimuțe. Rămân doar cu Em, doar pe el îmi permit să îl epuizez cu plimbarea. Îmi place să-mi rezerv surprize în vacanțe. Să pornesc pe drumuri neumblate, cărări ascunșe pașilor turiștilor. Nu le cercetez dinainte, de fapt nimeni nu vorbește depre ele și asta mă face să le caut. Ajungem la un traseu ascuns, niște scări abrupte, care urcă direct pe coasta estică a stâncii. Am văzut mai târziu că se numește Charles V Wall și a fost proiectat pentru a apăra orașul după atacul din 1540 al unor pirați turci sub comanda lui Barbarossa. Mai bine de 70 de oameni au fost capturați și vânduți ca sclavi. E un drum uitat de vreme, alcătuit din scări înguste săpate în piatră și ziduri masive. Mi s-a părut cel mai autentic traseu din Gibraltar. 

Zidul urcă spectaculos, un șir de trepte neregulate, înguste, care se strecoară pe lângă un parapet masiv.  Două maimuțe coboară de-a berbeleacul pe scări. Mă opresc și îmi evaluez poziția. În joaca lor, nu par să fie impresionate de mine, se rostogolesc jucăuș, fără să le pese de prezențe străine. Sunt atât de obișnuiți cu turiștii încât îi consideră că fac parte din peisaj. Scările sunt abrupte, uneori foarte abrupte, își păstrează autenticitatea  brută a unei fortificații medievale. Am citit undeva că ar fi 600. Cine să le numere? Pe măsură ce urcăm privirea ne e răsplătită cu imaginea coastei africane. Gibraltarul se micșorează sub noi ca un oraș machetă. Dacă pe zonele turistice din Upper Rock eram înconjurați de vizitatori, aici suntem aproape singuri. E loc pe scări doar pentru câte unul așa că, primim prioritate la urcare de la câte un turist rătăcit sau aventurier cu care ne întâlnim. Ne salutăm și ne spunem vorbe de încurajare.      

Cred că am urcat mai bine de o oră însoțiți de maimuțe. Câte una ni se urca în spate pentru câteva scări. Dar interesul lor era mai degrabă în ghiozdan. N-am avut mâncare. Norocul nostru. Ne-au furat doar un pachet de servețele umede, pe care l-au abandonat aproape instant. Dar experiența ne-a făcut să uităm oboseala și cele 600 de scări au fost răzbite. Ne mai rămâne energie doar să coborîm spre aeroport. Gibraltarul a fost cucerit. 👋