Vrei sa fii mamica mea?

De 2 zile a inceput luna sarbatorilor. Luna copiilor si a bucuriilor pe care le citim in ochisorii lor. O luna in care decat sa ne batem cu pumnul in piept ca postim am putea sa facem mai mult. Am putea sa punem deoparte ironiile, criticile, egoismul, mandria si rautatea. Am putea sa ne sunam mai des parintii. Sa le dam o imbratisare oamenilor pe care altii i-au uitat. Sa incercam sa schimbam in bine lucrurile, pentru cei care dimineata de Craciun e doar o alta zi. In fiecare an, ma gandesc de sarbatori ca sunt oameni care ar merita mai mult. Si mai ales sunt copii care ar trebui sa primeasca mai mult.

Cred ca eram in liceu cand am mers prima data la un orfelinat cu sacul cu jucarii. Tin minte ca ingrijitoarele de acolo ne-au invitat in curtea de joaca sa ramanem un pic, sa-i vedem pe copii cum se bucura de lucrurile primite. Nu conta ca e o papusa din ate, o masinuta fara roti sau o jucarie de plus uzata, pentru ei era un lucru minunat care va deveni obiectul de joaca preferat. Unii mai marisori se tineau deoparte, afisand in aer superior. Imi mai amintesc doar de cativa care m-au impresionat. "Pe mine mama nu m-a abandonat. M-a adus aici pana o sa ii fie mai bine si apoi ma ia inapoi" zicea unul dintre ei. Mai tarziu, am aflat de la ingrijitoare ca il adusese de 3 ani si nu l-a mai vizitat. Oare ce suflet poti sa ai, sa ii spui unui copil sa te astepte si apoi sa uiti de el?
Un altul imi amintesc ca mi-a facut o demonstratie cu mingea de fotbal. "O sa devin la fel de faimos ca Hagi, si apoi parintii mei o sa fie mandri de mine". Inghiteam in sec, gandindu-ma ce lucruri marete trebuie sa faca unii ca sa isi multumeasca parintii... Iar ai mei sunt multumiti doar daca sunt... un copil ascultator. Bineinteles toti vroiau sa vorbeasca, sa isi spuna povestea, sa arate ca merita atentie. Era o jungla in care daca nu strigai tare nu te faceai auzit. In toata harmalaia asta, un copil mi-a atras atentia. Avea cam 4 ani si statea deoparte. Plangea. Dar nu asa cum plang copiii, cu oftat, cu icnete sau cu zbieraturi. Plangea ca un adult, cu privirea pierduta spre poarta, cu manutele stranse pumn si lacrimile ii siroiau pe obraz in nestire. Imi amintesc ca mi s-a parut un copil tare frumos si am stat cu el o vreme tinandu-l de mana. Nu am vorbit prea mult pentru ca nu vroia sa spuna nimic si atunci am tacut amandoi in timp ce ceilalti se jucau. Era acolo doar de patru zile. Si indiferent de activitatile pe care le faceau, el statea deoparte cu ochii la usa. Nu cred ca i-am adus prea multa alinare. Mi-a adresat doar cateva cuvinte, cand l-am lasat de mana ca ne pregateam de plecare. "Vrei sa fii mamica mea?" Atat m-a intrebat, iar eu, eram prea nepriceputa sa-i raspund. Asa as fi si acum...

Mi-am amintit de toate astea pentru ca luna decembrie ar trebui sa fie perioada in care ne amintim de cei mai putin norocosi. Nu trebuie sa fac mare lucru decat sa ma uit in jur la lucrurile care ma incurca, de care nu mai am nevoie sau care-mi prisosesc. Jucarii. Rechizite. Haine pentru copii. Decoratiuni de Craciun. Dulciuri. Orice.
Voua nu va sta nimic in cale? 
Hai, stiu ca se poate...
Nimic? Uitati-va bine!