Daca iti pui intrebarea zilnic si raspunsul difera tot asa. E o lista intreaga de lucruri pe care le putem face sa ne omoram timpul. Scriem mailuri care nu sunt citite, primim mailuri pe care le stergem, dam telefoane unor oameni care nu ne raspund sau primim telefoane la care nu raspundem, citim si apoi uitam ce-am citit, scriem si apoi ne razgandim, visam, tacem, vorbim, ne lamentam, credem, nu credem, gandim, ne suparam si apoi ne impacam... .
Cu ceva vreme in urma ma bantuia ideea ca nu sunt suficient de ordonata cu timpul meu. Ca as putea face mai multe, daca l-as organiza mai bine. Cu siguranta e asa. Se intampla uneori sa ma apuce o nostalgie puternica, un sentiment de regret ca nu mai am bunici, ca i-am pierdut prea repede si n-am facut suficient, ca nu le-am adus destule bucurii, nu le-am dat destule sarutari. Imi manifest parerile de rau, indragind bunicii altora sau batranii nimanui. Vorbeam cu o prietena intr-o zi cam acum un an, despre ce frumos ar fi ca in timpul liber sa ajutam niste batrani sa aiba o viata mai frumoasa, sa le ducem un pic de bucurie si buna dispozitie in case. Si pentru ca doar sa vrei nu e suficient ne-am dus la o fundatie care exact cu asta se ocupa, si unde lucra o a treia prietena. Fundatia oferea voluntarilor posibilitatea sa adopte un batran. Nu asa... ca il iei acasa, ci il ajuti cu cumparaturi, mancare, prezenta, grija, curatenie, o vorba buna, ii lasi impresia ca nu e izolat de lume... Sau... cel putin asa ne imaginam noi. Ca pe orice drum pe care pornesti ai la inceput niste asteptari. Imi imaginam o bunicuta cu parul alb si un capot inflorat care stie sa faca placinta cu mere si gogosi, care stie sa mangaie pe crestet si sa iti dea sfaturi intelepte pentru viata, sau un batranel simpatic, cu ochelari cu rame groase pe nas, trecut prin multe, poate cu povesti despre razboaiele si lagarele prin care trecuse. Cred ca de fapt... ii cautam pe bunicii mei.
In schimb prietena noastra de la fundatie era hotarata sa ne taie avantul.
"Avem nevoie de voluntari conform programului nostru. Voi cand ati fi disponibile? "
"Pai uneori dimineata, alteori dupa-masa, alteori deloc. " Ii explic ca avem si alte obligatii, familie, serviciu, prieteni, si trebuie sa le facem pe toate, ca nu putem renunta la nimic, doar ca avem un pic de timp liber si vrem sa-l folosim. Ne intelege si ne sustine decizia. Dar ne avertizeaza.
"Trebuie sa aveti grija. Unii se enerveaza repede. Saptamana trecuta dupa un baiat de-al nostru a aruncat unul cu papucii ca nu s-a miscat suficient de repede". Nu-mi place perspectiva asa ca ii spun pe nerasuflate. "Pai eu as vrea sa fie niste persoane linistite, calme, la care sa le placa povestile". Laura zambea uitandu-se neincrezatoare la mine. "Sunt unii mai linistiti, dar sunt bolnavi. El e paralizat iar sotia e cam absenta. Ar trebui sa-i ajuti sa isi ia medicamentele, sa ii ajuti cu igiena, cu curatenia". Off. Nu imi convine nici varianta asta. Deja ma coplesea neputinta unui om care nu se poate ridica din pat, si ma imaginam, dandu-i medicamentele in alta ordine decat trebuia, pentru ca... nu sunt suficient de atenta la detaliile astea.
"As vrea sa imi repartizezi niste batranei sanatosi, binedispusi si amuzanti. Sa stie glume si sa le placa viata. Altfel... o sa plang si eu impreuna cu ei si nu ar fi de ajutor nimanui". Laura radea de-a binelea. "Ai vrea sa stea si undeva aproape de casa ta banuiesc..." "Normal". "Pai e cel mai simplu. Scrie aici toate dorintele tale si o sa facem un casting. Daca gasim pe cineva sa corespunda, te anunt".
A trecut un an. Eu inca imi mai caut bunicii...
Daca ii vedeti pe undeva...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu