Viata la tara

Sunt oameni putini aici, in satul bunicilor. Si-au devenit odata cu vremea, mai greoi si mai zbarciti decat imi aminteam eu.
Nimic nu mai e ce-a fost. Mai trece cate o masina, care ridica praful. Si tot mai rar cate un car cu fan.
Bunicii imi povesteau intr-una despre necazurile vietii, despre importanta muncii la camp, despre cum trebuie sa te chinui pe lumea asta ca sa poti, purificat, sa treci mai departe. Acum, e plin de batrani pe aici, privirea lor s-a schimbat, dar gandirea nu. Oamenii sunt concentrati spre un singur moment: capatul vietii si ce-o sa lase in urma. Pentru mine, vacantele la tara erau motive de bucurie. Insemnau intalniri cu prietenii,  jocuri de copii, iesiri la scaldat, plimbari in cautarea aventurilor prin paduri, si... din cand in cand miros de fan cosit si munca la camp. Acum oamenii sunt doar niste umbre a ceea ce au fost atunci. Bucuria lor e cand le vine un copil de la oras, cand au o masa indestulata, o recolta buna sau cand au cu cine sa schimbe o vorba. Cand te prind nu-i chip sa scapi fara sa le asculti povestile. Se agata de prezenta ta si nu iti mai dau drumul. Le e mare singuratatea. Viata e simpla, dar intrigile si povestile te surprind prin ineditul lor. Te simti mai vulnerabil aici pentru ca lumea e patimasa, gandeste simplu, si intr-o singura directie. Si trebuie sa lupti.

Exista o casa veche in afara satului care era locul meu preferat in copilarie. Oamenii ii spuneau "la moara" pentru ca cu ani in urma fusese o moara acolo. E cam la 2 km distanta de orice... de sat, de lume, de griji... Mi se pare incredibil ca locul acela mai exista. E o dovada ca am fost copii, nu am visat. In vacante, cand eram la bunici, am evitat sa ne apropiem de casa desi ne atragea ca un magnet. Dar stateam la distanta si ne uitam la ce se intampla acolo. Casa era inconjurata de povesti cu blesteme si fantome. Nici pe vremea aceea moara nu mai era functionala. Cam pe cand ma nasteam eu, un om a murit acolo intr-un accident, strivit de roata morii. Apoi moraritei i-au murit doi copii. Nu mai stie nimeni exact cum s-a intamplat, dar a ramas teama de locul acela. Mai statea pana acum cativa ani morarita, de vreo 90 de ani care se gospodarea singura. Casa are aceeasi atractie asupra mea, ca si atunci... Acum, e parasita. O fi murit si morarita... Mi-am amintit ce imi spunea bunica. In viata, trebuie sa te lupti pana in ultima clipa. Sa-ti fie greu... ca sa meriti trecerea...

Pe drum, oamenii stau la povesti. E zi de sarbatoare. "Oare ne uda azi? " aud o voce indepartata. "Eu sper sa nu" ma gandesc. Nu zic nimic, trec mai departe si imi amintesc ce imi spunea tata: "E seceta. Toate s-au ingalbenit inainte de vreme. Nimic nu se mai face". Imi amintesc capsunii din gradina. Sunt de marimea fragutelor. Din cauza secetei. "Sunt concentrate", m-am gandit atunci amuzata. Dar... oamenii au dreptate. E nevoie de ploaie.

Vechea cooperativa a satului e in paragina. Au construit-o oamenii prin puterile lor. Mai incolo scoala, e in aceeasi stare. Nu mai e nevoie de ele. Copii nu mai sunt, cumparaturi... nu-i nevoie. Oamenii se gospodaresc singuri sau mai primesc cate ceva de la copii de la oras. Mi-ar placea sa mai vad satul cu ochii din copilarie. Atunci totul parea mare, avea amploare, drumurile erau mai lungi, lucrurile pareau importante. Acum mi se pare ca lumea de aici se zbate intre ambitii, mandrii, orgolii, amintiri si vorbe.  Multi dintre ei ar putea sa traiasca linistiti, intr-o odihna binemeritata, dar putini si fac asta. Pentru ca in viata... trebuie sa lupti... sa-ti fie greu... Doar in cate o zi ca asta oamenii isi permit un moment de ragaz. In rest nu stau, ca-i rade satul. E grea viata lor. Si ii lasi acolo... tu la oras, ei la margine de lume. Le multumesti in gand ca s-au zbatut pentru ca parintele tau sa invete, sa plece in lume, dar nu poti face mai mult. Asa e viata. E bine sa-ti fie greu. Sa meriti trecerea...