Sufletul tau vorbeste cu glas tare

Eram la scoala, cand mai ales inaintea unor examene ma apuca pasiunea pentru citit. Si pentru ca vroiam sa pastrez aparentele, cum ca as fi un elev silitor, imi amintesc cum peste romanul pe care-l devoram in taina, asezam cu grija manualul din care ar fi trebuit sa invat. Nu ca ar fi controlat cineva...doar in caz ca intra cineva in camera, sa fiu pregatita sa ma plang. Dar mama... stia intotdeauna. Nu trebuia nici macar sa-mi treaca pragul camerei.
"Citesti? Ia sa vad, ce citesti?" 
"Dar... de unde ai stiut?"
"Pai? Tu ce crezi? La fel faceam si eu la varsta ta!".

Cu ceva vreme in urma am gasit prin podul bunicilor, o editie mai veche a Medelenilor. Era una din cartile care stateau pe sub manualele mele, dar aceasta era o editie cu mult mai veche decat cea pe care o citeam eu pe furis.
La inceput de carte, gandurile unei tinere de 17 ani, caligrafiate cu cerneala albastra.

"Sufletul tau vorbeste cu glas tare; il aude oricine..."

Ce farmec mai mare decat sa citesti pe urmele mamei...

Cartea are un miros prafuit, de abandon, uitata de-atata vreme in pod. Din cand in cand fragmente subliniate, insemnari in subsolul paginii, cuvinte demult uitate, scrise ingrijit, ma obliga sa citesc mai atent anumite pasaje, sa descopar ganduri si cuvinte. O descopar, mi-o imaginez. O visatoare, un amestec de intrebari fara raspuns, de sentimente, care nu-si gasesc locul.  

"Daca as fi in pamant, as inflori; daca as fi in cer as ploua.
De ce sunt pe pamant? "

sau

"Domnul cu ochelari pe varful nasului e gros, concret si se tocmeste, si-n fata lui toate ciresele din cos rosesc ca dragostea in fata dragostei.
De ce se vand ciresele oricui?"

Citesc mai apoi alte randuri ingrosate cu aceeasi cerneala care imi spun ca "iubirea este singura justificare a vietii, ultimul ei scop, singura si suprema ei frumusete".  Citesc toate astea sub indrumarea notitelor mamei mele si  o descopar pe ea, ceea ce-a fost, si pe mine, ceea ce m-a indrumat sa fiu.

Ce-a mai ramas din toate astea? Doar vise... Mama mea spunea mereu "sa nu uiti sa visezi niciodata". Si cred, ca nici ea nu a uitat. Ce-am inteles... ce-am invatat ... e ca iubirea e cel mai frumos lucru din lume. Implinita sau nu e singura care conteaza cu adevarat. O stii abia dupa ani, dupa ce te-ai maturizat, dupa ce ai devenit intelept, dupa ce ai pierdut-o si ai recastigat-o, dupa ce ai trecut prin destule incat sa iti dai seama pentru ce merita sa lupti.

"Sufletul tau vorbeste cu glas tare; il aude oricine..."