Perspective, rezolvari si palarii

Eram studenti in anul intai de facultate. Inca relatiile dintre colegi nu erau bine stabilite, dar deja se puteau observa anumite obiceiuri. Veneam la cursuri, ne asezam in banci, luam notite... Ne asezam langa persoanele familiare pe care le intalneam la alte cursuri, incercam sa intram in vorba, sa ne facem prieteni. In fata noastra, un profesor simpatic, amuzant, cu o oarecare prestanta si foarte multa charisma ne vorbea despre psihologia multimii. Parea interesant, si il ascultam absorbiti, dar in in mijlocul prelegerii se opreste ca si cum tocmai ar fi observat ceva. "Amestecati-va!" Noi il priveam nedumeriti. Oare ce vrea sa spuna? "Schimbati-va locul intre voi. Mutati-va in alte banci. Fiecare cat mai departe de unde era". Ne-am amestecat si am continuat cursul. De-a lungul celor trei ore ne-a mai amestecat de vreo 5-6 ori. Noi zambeam si faceam ce ne cerea, gandind probabil ca e o joaca, ca vrea sa fim cat mai destinsi. Dupa a doua amestecare izbucneam in hohote de ras. La sfarsitul cursului ne-a explicat si motivul. In proportie foarte mare, aveam locuri favorite spre care ne indreptam in fiecare zi. Unii preferau sa stea langa geam, altii langa usa, unii cat mai in spate, altii in prima banca. In felul acesta, ne-a explicate el, priveam tot timpul din acelasi unghi, aveam aceeasi perspectiva, fara sa ne imaginam cum e in alta situatie. De fapt incearca sa ne largeasca orizontul sa ne ofere posibilitatea de a vedea acelasi lucru in moduri diferite.

Am intalnit mai tarziu o idee asemanatoare sub numele de "teoria celor 6 palarii ganditoare". Teoria propune un mod de a ne structura gandirea. Cu un pic de influente filosofice, un pic economice si restul sociologice ideea e cam asa. In viata noastra, in conversatiile pe care le avem cu ceilalti urmarim niste scopuri. Vrem atentie, vrem recunoastere, vrem sa dominam, sa ne demonstram inteligenta, sa avem dreptate. Undeva foarte departe, pe la locurile de la coada sta si dorinta de a rezolva o problema. De fapt nu vrem sa rezolvam o problema, vrem sa aratam ca suntem in stare s-o facem.
Teoria celor 6 palarii ganditoare, a fost conceputa de Edward de Bono. Individul a fost inclus la un moment dat intr-un top 100 al oamenilor care au schimbat lumea.
Metoda propusa de el pune accent pe simplitate, pe disciplina gandirii, pe efort constient si sitematic in anumite directii. Este un joc de roluri in care nu conteaza cine are dreptate si cine nu. Putem admite chiar ca mai multe persoane care gandesc diferit sau chiar contradictoriu, sa reuseasca sa formeze impreuna un tablou corect. Poate fiecare are dreptate, daca analizam fiecare punct de vedere, sau poate reusim sa ajungem la adevar prin excludere. Depinde de noi. In realitate de prea putine ori facem asta. Vedem doar realitatea construita de noi si incercam sa aducem argumente pana ne convingem ca avem dreptate.

Palariile lui de Bono ne-ar putea ajuta sa facem lumina. E ca un joc. Sa zicem ca avem 6 palarii de culori diferite, fiecare reprezentand un anumit mod de a gandi.
Palaria alba este neutra. Cand o punem pe cap vedem doar informatiile concrete si verificabile Ea nu tine cu nimeni. Fara pareri,  fara interpretari.
Palaria rosie este palaria emotiilor. Daca o porti, spui ce simti. E mai impulsiva si partinitoare, aprinde spiritele si incinge atmosfera. E palaria care te ajuta sa iubesti, dar te invata sa si urasti. Sentimentele sunt prietenele ei.
Palaria neagra ne obliga la prudenta. E palaria pesimista, trista si sumbra care ne face sa ne gandim la ce ar putea sa nu mearga bine. E drept, uneori ne ajuta sa evitam problemele, sa avem grija. Dar mie mi se pare ca e palaria pe care o purtam prea des in ultima vreme.
La polus opus, palaria galbena este cea a optimismului, care ne da energie, avant si incredere. Este palaria sperantei.
A cincea palarie, cea verde reprezinta creativitatea si ideile noi, iar ultima, palaria albastra, detine controlul. Ea organizeaza folosirea celorlalte palarii. Este mai speciala pentru ca are rolul de a le coordona pe celelelate.

Purtam palariile pe rand, le folosim, apoi alegem.
E simplu.
E ca un joc.
Un joc in culori.
Intram?

Papadii

Erau galbene, pline de polen si credeau ca aceea e viata lor. Se inselau. Erau frumoase, dar inca nu desavarsite. Viata avea sa le surprinda mai spre sfarsitul ei. Pe cand credeau ca totul s-a terminat.

Legate temporar de pamant, bucatelele de fire semanau cu niste sfere subtiri de aripi palpitande. Prin tunelul verde energia urca si se transforma in vibratii. Sfera de aripi palpita asteptand rabdatoare sa atinga momentul critic, momentul despartirii. Inca nu stiau, dar urmau sa intre intr-o noua etapa a vietii. Cea mai fascinanta.

Ajunsa la maturitate, informatia se acumuleaza, se autocopiaza, se arhiveaza si e gata sa calatoreasca departe... E pregatita. Sunt niste nave spatiale cu vele solare. Prima adiere de vant ii da impulsul. A doua declanseaza explozia. Miniuniversul porneste in cautarea necunoscutului. Sansele plutesc libere. Alegerile sunt infinite.

De cand era samanta, papadia a visat sa zboare. Acum o face. Cu o singura suflare, falsa adiere de vant, am ajutat-o sa ia startul. Trag aer in piept si zambesc. In jurul meu alte universuri explodeaza.  

Totul e frumos daca stii sa privesti la ceasul potrivit.

In momentele de fericire ma cuprinde uneori un fel de tristete, de teama. Fericirea n-ar parea asa de desavarsita daca n-as sti ca e trecatoare. Daca ar fi vesnica, poate ne-am bucura, dar am privi cu raceala si ne-am gandi poate ca mai avem timp si alta data. Frumusetea clipei, a lucrurilor, a intamplarilor trecatoare ne aduce bucurie, dar si tristete. Multe lucruri sunt minunate pentru ca dureaza putin si asa e bine.

Dar sunt si alte lucruri frumoase care am vrea sa fie vesnice. De exemplu daca doi oameni se iubesc sau ii leaga o prietenie puternica, frumusetea sentimentului consta si in durabilitatea lui. Pe toate le vrem pentru totdeauna. Dar daca nu se intampla asta, nu inseamna  ca a fost in zadar. Pana la urma viata trebuie sa aibe un rost, si doar neintelegerea lui ne lasa impresia ca totul e inutil. De fapt toate au un rost, chiar daca noi nu-l cunoastem. 

E drept lucrurile se schimba, se transforma, nimic nu mai e la fel. Dar trecator nu inseamna in zadar.
Norii iau forme diferite, la fel ca gandurile noastre. Trebuie doar sa privim pe fereastra pentru a vedea ca ziua de maine depinde doar de noi.  Nu trebuie decat  sa recapitulam primele lectii de incredere in fericire. Sa ne amintim de sentimentele intense, care cu o privire iti ard fiinta, iti patrund in sange, iti aprind fiecare atom, intr-o incandescenta nebanuita, arzand in suflet un sentiment uitat...
Inchid ochii trag aer in piept si zambesc.
Sansele plutesc libere...
Alegerile sunt infinite...

Viata merge inainte

E dimineata, dar inca ma simt obosita. Imi intind mana sa opresc ceasul care imi canta inconstient la o ora atat de devreme. Nu vreau sa deschid ochii, dar trebuie sa ma ridic. Ma indrept spre bucatarie sa pregatesc  teleghidata cafeaua. Intr-un final renunt la starea de amorteala aprind becul la baie. O noua zi incepe odata cu apa care imi inunda fata deschizandu-mi ochii in lumina rece a realitatii. Imi beau cafeaua, imi pregatesc un bol cu cereale. Sunt ultimele momente de relaxare inaintea zilei care sta sa inceapa. Plec spre serviciu sperand ca azi va fi o zi cel putin la fel de buna ca si cea de ieri.
...

E ora 1.30. E tarziu in noapte si devreme in zi. Afara cerul se cearta cu ceata meschina si se retrage intunecat catre nicaieri. Stau cu ochii in tavan rememorand intamplarile zilei care a trecut. Realizez ca viata te poate lua prin surprindere si iti poate oferi ce nu te astepti. Nu vreau multe de la ea, dars-a intamplat sa primesc altceva decat ce am cerut, asa ca am invatat sa ma adaptez din mers.
Zambesti, muncesti, incerci sa fii printre cei mai buni. Maine o iei de la zero. In fiecare zi te trezesti, iesi pe usa dimineata si esti un alt om fata de cel care ai fost ieri. Esti doar o furnica intr-un musuroi. Istoria nu te razbuna. Daca vrem sa schimbam ceva trebuie sa facem ceva. Asteptarea... e in zadar.
...

E cu mult trecut de ora doua... Imagini si cuvinte imi revin in memorie si nu ma lasa sa dorm. Ochii refuza sa se inchida. Ma pierd in ganduri si controverse si adorm tarziu cand cerul senin a biruit ceata si luna ma pandeste feeric de dupa perdea. 

Ceasul suna bezmetic si ma trezeste iar, la aceeasi ora. Azi o iau de la capat. E un nou inceput de zi.

Viata e simpla si frumoasa. Doar noi suntem vinovati pentru complexitatea ei.

Iubiri

Zi de vineri. Zi de toamna. Zi calduroasa cu zambet blond in preajma. Zi de amintiri si de sperante indreptate spre viitor.
Frumoasa si calda, plina de vise, imi vorbeste despre iubire. O privesc, uneori rad, alteori o aprob, uneori o cert cu drag. Ma prefac ca eu nu stiu multe. Imi place s-o ascult.

Iubirile vin si pleaca, uneori te fac sa te opresti in loc, invartindu-te intr-un punct fix pana ametesti. Atunci uiti de tot si in minte ti se deruleaza secvente din filmul in care el... sau ea... te tinea in brate. Nu toate conteaza, dar toate te schimba.
Atatea iubiri ce-au fost... Unele oarbe, altele rationale, unele din dorinta, altele din intamplare... Iubiri vechi, de cand erai copil, sau noi, toate incep si se termina cu un zambet pe buze si cu o lacrima stearsa.

Iubirile astea... sunt ca si focul si traiesc cat tine flacara.

Prin ochii ei, fixati pe perete, vedeam cum se deruleaza toate episoadele in care a fost indragostita, toate dezamagirile si trairile la care-si supuse inima de-a lungul vremii. Si inima ei a suferit destule socuri. Dar e puternica si merge mai departe. Plange, se vindeca si o ia de la capat.

A fost odata, a fost o pasiune care s-a aprins repede, cu o flacara mare. A fost o scanteie, care a declansat un incendiu cat sa arda o padure intreaga...  iar el a turnat gaz pe foc si apoi apa rece ca gheata. A trecut peste pentru ca asa vrea viata.

Iubiri... Ce-am fi fara ele?
Ca tin doua luni sau ca dureaza ani...
Sunt hrana pentru sufletul tau.
Sunt cele care au facut din tine un om mai puternic acum.
Sunt dezamagiri care te-au impins inainte.
Sunt bucurii care ti-au dat aripi in viata.
Sunt zbor... aterizari... si de la capat.

Talent, pasiune sau nimic

S-a intamplat de cateva ori in scoala sa fiu "eleva cea noua". Nu mi-au lipsit niciodata prietenii, dar nici nu ma straduiam sa intru in vorba cu toata lumea. Imi placea sa fiu un observator pasiv. Dincolo de vorbaria interminabila din jurul meu, imi creasem o liniste interioara in care mi se parea fascinant sa observ. Gesturi, caractere, tipare...
Eram in clasa a sasea cand am schimbat prima data scoala. Ma saturasem de cea veche si am cautat un motiv pentru un nou inceput. Profesoara de matematica parea un motiv bun, dar putea la fel de bine sa fie oricare altul. Imi placea inceputul. Imi placea cand nu cunosteam pe nimeni si puteam sa-i descopar treptat pe ceilalti.
Imi amintesc in prima zi de scoala ce mult m-a impresionat un coleg. Din primul moment mi-a parut diferit, dar era suficient de retras incat sa nu indraznesc sa ma apropii. Poate putin mai mare decat noi ceilalti,  nu vorbea decat cand n-avea incotro si nu excela la nici un obiect. Avea o infatisare destul de neingrijita, hainele mari si invechite, probabil mostenire de la vreun frate mai mare. Parea insa mult mai matur decat noi toti. Avea parul lung si prins in coada, ceea ce ii dadea la acea vreme un aer de noncomformist. In timp ce ceilalti colegi abia asteptau sa sune clopotelul sa iasa la o tura de batut mingea, el isi lua hartia si creionul si le manevra ca intr-un ritual numai de el stiut. Prima data cand i-am vazut un desen, imi amintesc ca am ramas cu privirea atintita minute in sir incercand sa descifrez povestea. Era dupa o ora de istorie, iar personajele lui parca coborasera din manual. Cai, regi, lumini, umbre, batalii, copaci infloriti, munti, apa, tot universul se regasea pe o singura hartie. Imi amintesc cum ii priveam mana sigura cum manuieste creionul si ma gandeam ca e magie. O vreme nici nu m-a bagat in seama asa de absorbit era de ce facea. Cand a vazut ca ii fixez cu uimire hartia s-a oprit si si-a pus creionul dupa ureche. Magia se terminase. Erau frumoase schitele lui, tin minte ca toti eram uimiti. Eu l-am vazut intotdeauna ca pe un artist.
Au trecut multi ani de atunci. Dar uneori, mai ales la inceput de scoala, recunosc, m-am mai gandit la artistul din clasa a sasea. Zilele trecute m-am intalnit cu o fosta colega. Din vorba in vorba, am intrebat-o daca nu mai stie nimic de el. Stia. Surpriza m-a lovit, aruncandu-ma in copilaria demult trecuta. Artistul nu mai era artist. Renuntase de bunavoie la magie pentru o banala meserie de contabil. Pictura il dezamagise si a abandonat-o.
Ma uitam in gol la cerul senin si  ma gandeam ce bine ar fi fost sa nu fi intrebat nimic. Viata fiecaruia din noi urmeaza o cale. Niciodata nu e una dreapta. De obicei primim mai mult sau mai putin decat meritam. La intersectii trebuie sa avem grija ce alegem, sa nu avem ce regreta. E drept, viata ne poate juca feste. Inteleg ca uneori nu poti sa fii celebru chiar daca talentul e de partea ta. Inteleg lumea asta atat cat pot si stiu ca nu depinde intotdeauna numai de noi.
Dar nu pot sa inteleg niciodata cum te poti opri dintr-o pasiune, cum poti sa renunti la ceva ce iti place si iubesti doar pentru simplul motiv ca acel ceva nu te poate face cunoscut sau nu iti aduce suficienti bani. Pasiunile le avem pentru noi. Poti sa scrii, sa fotografiezi, sa pictezi, sa canti, sa dansezi fara sa fii neaparat remunerat pentru ele. Daca se intampla sa fii, esti un om norocos, daca nu, mergi inainte cu ele. Imi amintesc ca intotdeauna am apreciat pescarii care dupa ce captureaza pestii ii elibereaza. Unele lucruri le facem pentru suflet. Talentul vine din suflet si e ceea ce suntem. Unii mai mult, altii mai putin. Daca renunti la el, de fapt renunti la ceea ce esti. Iti abandonezi calea in viata.
Oare cate talente se risipesc zilnic fara ca vreo unuia dintre noi sa ii pese macar? Oare cati oameni si-au abandonat calea?


http://www.youtube.com/watch?v=FBdVA5N1XWI&feature=related

Sa nu ne ardem amintirile

Sunt convinsa ca nimic din ce ni s-a intamplat in viata nu este fara importanta. Ma bucur de tot ce am trait, bune sau mai putin bune, pentru ca m-au adus pe drumul pe care sunt cum. Am ramas cu amintiri, cu zambete, cu invataminte, cu inspiratie.
Azi, facand ordine printre carti si caiete, incercand sa sortez hartiile cu care urmeaza ca aprind focul la tara, am gasit o agenda veche, care imi apartinea, cred, cam de prin liceu. Am stat o vreme citind, studiind fiecare cuvant pe care-l notasem atunci. Cautam in memorie intamplarile care m-au facut sa le scriu, retraind emotia de atunci si completand-o cu cea de acum. Am ramas rememorand frumusetea si naivitatea acelor ani. Erau cuvinte simple, care redau starile de spirit pe care le incercam atunci, la inceputul adolescentei. Eram indragostita, plina de speranta, eram visatoare, eram un copil. Si imi gaseam linistea in cuvinte. Eram optimista, pentru ca asa vroiam sa fiu. Credeam ca in viata pot sa fac orice vreau, atata timp cat imi doresc cu adevarat. Credeam ca totul depinde de alegerile pe care le fac, de dorintele pe care le am, de  visele in care indrazneam sa sper. Nu stiam nimic despre greutati, despre obligatii, despre responsablitati. Nu am luat in calcul factorul extern, nu ma gandeam la ceilalti, nu stiam ca uneori soarta alege in locul nostru.
Timpul ne marcheaza si trece peste noi lasand goluri imense in suflet si in gandire.
Multi dintre noi uitam sa ne exprimam trairile, evitam sa ne amintim trecutul, refuzam sa comunicam, vrem sa ne rezolvam problemele singuri. Pentru ca in maturitatea noastra, incercam sa ne prefacem ca nu mai avem nevoie de altii si nici de amintiri. Ca nimic nu reuseste sa ne doboare. Ca ne descurcam... Ca suntem puternici si ancorati in realitate.
Azi, agenda si-a recapatat locul in biblioteca. Nu pentru ce scrie in ea, pentru ca nu mai cred nici eu  in aceleasi vise, ci pentru ceea ce reprezinta. E o parte din viata mea, o bucata din sufletul meu.
Refuz sa imi ard amintirile. Sufletul meu traieste din ele.
Focul?
Mai poate astepta...

Probabil oriunde...

Mi-as fi dorit sa ma fi nascut intr-un orasel cochet plin de flori si balcoane colorate, necunosut de prea multi turisti, cu oameni putini, dar veseli si magazine la tot pasul. Un loc cu clima calda, in care sa creasca portocali, smochini si struguri dulci, in care sa se circule lent, mai mult pe jos sau cu bicicleta, iar oamenii sa se cunoasca intre ei. Intr-un loc unde sa-ti poti auzi gandurile, inima, emotiile, unde nu ai nimic mai bun de facut decat sa-i faci fericiti pe cei din jurul tau.

Mi-ar fi placut sa ma fi nascut intr-un oras la marginea marii, intretaiat de canale, cu barcute, cu turisti galagiosi veniti din toate colturile lumii, cu seri zbuciumate care sa se prelungeasca pana spre dimineata. Cu zgomot de vapoare care pornesc pe mare. Cu oameni agitati care vorbesc repede, gesticuleaza si zambesc mult. Langa o mare perfect albastra si mereu limpede in care sa se poata oglindi toate visele celor din jur pentru a le putea implini.

 Sunt fericita ca m-am nascut int-un oras vechi, plin cu tineri ascunsi la umbra sa invete pentru examene, cu cladiri noi si vechi amestecate, cu un rau serpuind la poalele dealului. Un oras pe care-l poti cuprinde cu privirea  de cand intri in el, cu strazi inguste si aglomerate, cu blocuri colorate si acoperisuri vechi, cu bune si rele, dar plin de oameni care imi sunt dragi.

De fapt as fi vrut sa ma fi nascut intr-un sat cu case mici de lemn asezate in jurul unui lac, cu garduri colorate si banci albe la intrare. M-am inchipuit traind verile cu drag, admirand fiecare apus. De fiecare data cand soarele ma lasa sa-l privesc cred ca visele se pot implini.
Poate ca avem imensa putere de a schimba lucrurile.
Poate ca ritmul meu interior, s-ar fi aliniat rasuflarii egale si linistite a oricarui loc.
Poate ca realitatea se modeleaza in functie de vibratia noastra.

Sau poate doar... mi-ar fi placut sa ma fi nascut de mai multe ori.

Cu gandul la Barba Neagra

De cand imi aduc aminte, stiu ca am purtat cu mine un dor de duca fara astampar. Cand era vorba de plecat de-acasa imi amintesc ca imi strangeam cu o saptamana inainte lucrurile ce ma insoteau si inainte cu o noapte refuzam sa adorm din cauza nerabdarii. Nerabdatoare am ramas si acum. Oriunde merg, imi place drumul. Destinatia isi pierde din farmec, pentru ca odata ajunsa visez din nou la drum.
Eram de cativa ani cand am remarcat cata bucurie imi aducea  pana si o plimbare cu tata in centrul orasului. Cu rochita rosie calcata, si foarte curand sifonata rau, ciorapei albi si foarte curand negri, urcam pe banca din fata blocului sa spun cat de tare pot vecinilor ca "ma duc in oras sa ma dau cu barca si tata sa vasleasca".
Mai tarziu, pe la vreo 12 ani, la loc de cinste in camera mea era un vapor sechestrat intr-o sticla. Stateam minute in sir si priveam vaporul imaginandu-mi calatorii fascinante in ape tulburi. Ma visam adoptata de pirati, ducand lupte curajoase, victorii rasunatoare, insule cu comori, mergand pe drum mereu mai departe. Inca de atunci cartile mi-au inflacarat imaginatia si realitatea a fost destul de complexata din cauza aceasta. Cartile cu piratul Barba Neagra imi stateau la capatai si imi umpleau visele. Zilele trecute am dat peste unul din filmele cu Blackbeard, e drept o productie mai noua din 2006. Mi-a revenit dorul de duca, de aventuri, de lupte inflacarate si de corabii.

Acum e vara si zilele sunt inca prelungite. Serile calde ma fac sa tanjesc dupa zilele de copil, cand mersul la bunici era suficient sa ma simt in vacanta. Acum, am nevoie de senzatii noi, de locuri noi, de oameni noi, de vise noi .... E drept, unele lucruri nu s-au schimbat prea mult. Gresesc, gandesc, ma intristez, ma avant, ascult, iubesc, zambesc, ma joc... cam tot ca si atunci. Iar calatoriile, imi plac la fel de mult, desi nu mai visez la piratul Barba Neagra.

Ieri era destul de racoare cand am plecat spre serviciu. Soarele se juca cu mine oglindindu-si razele in ferestrele blocurilor si printre crengile copacilor. Eram distrasa incercand sa pasesc pe niste dale colorate. Ascultam melodiile preferate la casti, iar oamenii mi se pareau neimportanti. Eram cu gandul la Barba Neagra, la corabii si la vacanta care parca se tot indeparteaza.
In drumul meu, am trecut printr-o statie de autobus. In fata o batranica agitata cu cateva plase goale in mana. O vad ca se indreapta spre mine si ma intreaba ceva. Imi scot castile din urechi curioasa sa vad ce vrea. "Maica, ce autobuz tre sa iau pana la ocean?" Ma uit la ea sa vad daca glumeste. Ea se uita la mine intrebatoare. "Pai nici unul nu merge la ocean." Ma gandesc la vapor si la Barba Neagra, dar batranica nu parea sa glumeasca asa ca ma abtin. "Sigur nu merge nici unul? Ca asa mi-a zis o vecina ca de-aici iau autobusul pana  la ocean si acolo gasesc legume mai ieftine". Dupa cateva momente imi pica fisa. "Aaaa! Vreti sa mergeti la Auchan?" "Pai eu ce-am zis maica?" ma intreaba femeia uitandu-se la mine cu o privire mustratoare.
M-am uitat dupa ea cu regret cum se urca in autobusul dorit.
Of... De-ar fi fost posibil...
Sa urci pe autobus si sa cobori la ocean....

Oameni

Sunt oameni in jurul meu... multi oameni...

Atat de diferiti...

Unii veseli, impliniti, altii impovarati. Unii nefericiti, traind dupa regulile altora, altii nefericiti, traind dupa propriile reguli. Unii au avut candva sansa de a fi fericiti, iar acum se pedepsesc singuri ca au ratat-o, refuzand orice alte oportunitati. Multumiti sau nu, cu totii isi petrec timpul cautand, luptand, muncind, sperand la fericirea lor sau a altora. Dar oare stiu cu adevarat cand sunt fericiti?

...

Era o zi obisnuita. Ea statea intinsa pe patul din camera si privea pe fereastra, pierduta printre ganduri. Era o tacere apasatoare, iar singuratatea o coplesea. Se auzea doar ticaitul unui ceas de perete. Privirea ei il studia curioasa. Acel ceas ii era si prieten si dusman. Il ura atunci cand nu putea sa adoarma de ticatul lui, cand secundarul se invartea prea repede. Il iubea atunci cand gandurile ei se sincronizau cu ticaitul lui, atunci cand se apropia o ora pe care o astepta cu nerabdare. Acel tic tac era masura gandurilor ei.

Oare de ce un ceas nu poate masura secundele unei inimi care iubeste?

...

Inca o zi ploioasa. Printre momentele de soare si apoi ploaie aproape ca se intrezarea zambetul ei desprins din curcubeu. Dar curcubeul acela a devenit monocrom si s-a stins. Odata cu el, a plecat si soarele, si ploile, si zilele, si noptile, si visele... au ramas doar intrebari, regrete, amintiri, lucruri inutile unui suflet prins in capcana iubirii iluzorii. Dar intr-un plan ireal, paralel cu realitatea, ea, inca il astepta zambind, asezata pe o banca in parc. Banca era goala, dar lui nu-i pasa. Astepta soarele, mergea mai departe, uitandu-se in sus, caci trebuia sa caute in acel nor un petec, un loc, pe unde sa razbata soarele.  Se intreba cand isi va gasi alinarea, iubirea adevarata, pura, impartasita... oare exista o asemenea utopie? Si unde se ascundea fiinta care trebuia sa ii fie alaturi?

Dar cum poti sa visezi la maine, daca esti inca legat de trecut?

...

Era cald afara. Miros de flori, praf si asfalt incins. Dupa ce coboara din taxi mai face cativa pasi pe jos in cautarea unui loc dinainte stabilit. Ascunsa sub o umbreluta de soare cauta ceva cu privirea. Isi lipeste mainile in jurul trupului ca o imbratisare de care-si aduce aminte. Gaseste locul stabilit, dar ajunsese prea devreme si mai trebuia sa astepte. Isi dorea putina liniste. Ii convenea asteptarea. Se aseaza pe banca si scoate o tigara din pachet. Tacticos, aprinde un chibrit si ii urmareste flacara cu privirea...

A trecut ceva timp. Stinge tigara, se ridica, si se indreapta spre strazile aglomerate. Scoate telefonul si formeaza un numar. O voce ii raspunde la celalalt capat cu un da intrebator. "Am plecat! Nu te mai astept!"

Timpul nu asteapta. Timpul nu se bucura, nu regreta. Timpul nu judeca, nu pedepseste. Timpul doar trece.

...

Timpul nu ii era prieten pentru ca nu il ajuta sa uite, dar nici dusman pentru ca il invata multe. Stia ca este relativ si incerca sa se foloseasca de asta. Dar nu reusea, pentru ca mereu era prea tarziu sau prea devreme, prea tanar sau prea batran, prea mult sau prea putin... echilibrul ii lipsise mai mereu, pentru ca isi schimba repede dispozitia. Considera ca se adapteaza in orice conditii, dar de cele mai multe ori nu facea altceva decat sa se bucure prea devreme sau sa se intristeze mai tarziu. Se uita la ceas. Era ora 11. Ora aceea, ii dadea fiori. Pe ceas vedea unu langa unu. 

"Pana si cifrele astea sunt impreuna... numai eu sunt singur. Eu sunt unu, iar langa mine nimeni. Nici macar zero..."

E trist sa iubesti fara sa fii iubit, dar la fel de trist este sa ai iubire de oferit si pe nimeni care sa o primeasca...

...

"-Prefer lucrurile complicate!

-Nu-i de ajuns ca tu esti destul de complicata? 

-Pai altfel n-are farmec. Dar de ce imi plac lucrurile complicate?

-Pentru ca tu esti complicata, pentru ca lucrurile banale sunt usor de obtinut, pentru ca nu are farmec altfel, pentru ca daca ar fi simplu te-ai plictisi mai repde...

-Nu! Pentru ca pot sa fac fata lucrurilor complicate..."

Asa e! Dar oare merita?

...

Cate capete de povesti... Cate liste cu vise... Cate lucruri de realizat... Cate dorinte... Pastram echilibrul, mentinem ritmul, dansam pe sarma cu un trandafir in gura. Spectacol. Circ. Oare pentru cine?

Cateva luni sunt suficiente sa aduni atatea povesti cat sa umpli un raft de biblioteca. Dar raman atatea pagini albe... Atatea povesti nespuse... Ar trebui sa stiu de-acum ca orice inceput frumos poate ramane doar atat... un alt inceput frumos... Dar cum sa faci cand focul arde continuu? Nu e nici o apa sa-l stinga. E doar aerul care-i intretine arderea si dedesupt pamantul pe care-l intareste. Oare cum inveti sa ghicesti scanteia care poate forma un foc statornic?

Atat de multi oameni in miscare... Maraton in cautarea fericirii... 

Aatat de multa energie... Atata drama incercand sa gaseasca pe cineva care sa-i inteleaga, sa-i accepte... pe cineva care sa-i iubeasca...

Cineva care... aproape niciodata nu se dovedeste a fi persoana potrivita...
Lucrurile se intampla, dar nu sunt intamplatoare!

Despre viitor si trecut

 Cred ca aveam cam 5 ani cand am inceput sa constientizez ca e obligatoriu sa te gandesti la viitor. Veneau la noi in casa multe rude, matusici de la tara, care imi amintesc si acum cum ma piscau cu dragoste de obraji si ma intrebau "ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?". La inceput am incercat un sincer "nimic" dar dupa ce am vazut ca nu da bine, si matusicile se incruntau, am adoptat o varianta mai agreabila: "doctorita". La asta... toata lumea ramanea masca. "Eeei, asta da!".

Cam de pe atunci mi-am inceput si stagiatura pentru ca e bine sa stii de la inceput cu ce te confrunti. Asa ca am luat la rand toate jucariile de plus si le-am facut in blanita taieturi adanci cu "bisturiul". Dupa ce le scoteam o parte din puful intern, ma ocupam de sutura propriu-zisa. Cu siguranta nu aveam veleitati de chirurg plastician deoarece cusaturile se vedeau de la o posta. Dupa operatii imi asezam pacientii in saloane bine organizate unde ramaneau o perioada sub supraveghere. Cam asta visam cand eram copil, iar singura problema care a aparut pe parcurs a fost ca nu imi place mirosul de dezinfectant, medicamente, spital sau doctori.

In urma cu ceva timp, butonand televizorul am ajuns sa ma uit la unul din episoadele cu Tom si Jerry. Era un episod in care Tom si Jerry erau in viitor, cu masini zburatoare, usi automate, sabii cu lasere si calatorii interplanetare. Scenele acelea mi-au amintit de o compunere de prin clasele primare in care trebuia sa scriem despre cum vedem noi anii 2000. Imi amintesc ca am scris despre trotuare miscatoare care te duceau oriunde ai fi vrut, despre masini zburatoare care circulau cu viteza luminii, despre hrana sub forma de pastile si roboti personali care ne urmau comenzile. Nu erau bani in forma fizica, nu era saracie si mizerie, nu erau lipsuri si robotii lucrau in locul nostru. Amintirea mi-a starnit curiozitatea si am vrut sa vad cuum isi imagineaza copiii de acum viitorul. Raspunsul a fost mai pragmatic decat as fi vrut. "Sper ca o sa iesim din criza, masinile o sa fie mai bune si o sa mearga pe drumuri fara gropi si bani o sa fie mai multi". Nici urma de masini zburatoare sau de calatorii cu viteza luminii. Poate copiii de azi sunt diferiti. Poate imaginatia noastra era influentata de Jules Verne si Star Trek, iar a lor de ceea ce aud de la stiri. Sper doar ca nu eram singura lenesa care visa sa puna robotii la treaba in locul ei.

Oare tu ce visai cand erai copil?

La ce te gandesti cand nu te gandesti la nimic?

Ce vrei de la viitor?

E bine sa-ti pui intrebari. Poti chiar sa exersezi si raspunsuri.

Uneori ma gandesc la sfaturile bune pe care le-am primit in viata. Alteori cred ca as putea invata doar din greselile mele. Unele intamplari au fost mai importante, altele mai putin, dar daca am vrut din fiecare lucru am invatat ceva. Sfaturi despre cum sa abordezi viitorul gasesti peste tot. Toti se pricep indiferent de experientele prin care au trecut. Le-am ascultat, dar de urmat am urmat unul singur "oricum ar fi viitorul, nu te schimba doar pentru a face pe plac celorlalti. Alege sa-ti faci pe plac tie, si regretele vor fi mai putine". Multumesc pentru el si ma ajuta si acum sa vad viitorul in culorile care imi plac. 

Intr-o seara, pe o bancuta in parc statea o fetita cocotata in bratele bunicii. Norii negri acopereau soarele si anuntau ploaia. "-Ce-s luminile alea buni?" a intrebat fetita aratand spre razele care strapungeau din loc in loc norii. Dupa cateva secunde in care bunica a privit cerul si jocul de lumini -a raspuns simplu si frumos.

"-Acolo sunt ingerasii. Sunt peste tot, chiar daca nu-i vezi de nori." Scena m-a facut sa zambesc nu doar din cauza frumusetii ei, ci mai ales a mesajului.

Uneori lucruri frumoase ce ne asteapta in viitor, sunt ascunse dupa norii negri. Trebuie doar sa avem rabdare sa trecem prin ploi si furtuni, pentru a le putea apoi aprecia importanta.

Nu stiu cum va fi viitorul. Un lucru stiu cu siguranta.

Nu putem avea orice.

Putem sa ne dorim orice...

Putem sa visam orice...

Putem aspira la orice...

Dar nu le primim numai pentru ca le dorim...

Cuvinte nespuse

Ma intreb uneori ce se intampla cu toate cuvintele pe care nu mai ajungem sa ni le spunem...  din lipsa de timp, din lipsa de incredere, din lipsa de interes sau pentru ca nu gasim un moment potrivit...
Poate ca vorbele nespuse raman intr-un colt al inimii, afectandu-i ritmul si imbolnavind-o... sau poate se duc intr-un ungher al mintii intunecandu-ne gandirea cu reflexia altor amintiri...
Ar fi frumos, cuvintele nespuse sa nu ne afecteze sanatatea si se adune undeva deasupra norilor, la marginea pamantului sau pe linia de imbinare a cerului cu pamantul...
Ar fi bine, sa fie acolo un taram al cuvintelor ramase nerostite.

S-ar putea aduna vorbe de multumire, pe care poate in euforia momentului am uitat sa le spunem... adevaruri ferecate in suflet atunci cand ii asiguram verbal pe cei din jurul nostru ca suntem bine... ar putea fi vorbe de iertare pe care nu le-am mai spus, pentru ca ni s-a parut mai important sa castigam o lupta in razboiul orgoliilor decat sa alegem un cuvant de mangaiere... Ar putea sa se adune cuvinte pe care le-am spus doar in gand, desi cineva care se afla la capatul firului le astepta, cuvinte taiate de un "vorbim altadata" sau cuvinte de care credeam ca nu mai e nevoie pentru ca inima oricum ne batea prea tare sa le mai spunem.
Si pentru ca in toate acele momente am ales sa nu spunem nimic, ne-am trimis cuvintele in lumea lor ascunsa.
Acolo, ar trebui sa fie sortate dupa importanta, sinceritate, vechime... In fata, cele importante, care odata auzite, citite, ascultate, ar fi putut schimba destine... Ar fi putut aduce fericire sau lacrimi de bucurie...
Apoi cele sincere, care ar fi putut sa vindece rani, sa reintregeasca suflete, sa purifice trecuturi...
Tot in primele randuri, cele recente, pentru ca le-ar fi mai usor sa paraseasca lumea lor si sa se intoarca pe buze. Pe masura ce trece timpul isi pierd puterea si nimic nu mai e in stare sa le aduca inapoi. Se afunda tot mai tare in lumea lor pana ce uita ca s-ar fi putut materializa candva. Isi pierd puterea de a schimba ceva, de a vindeca. Nu pentru ca nu mai sunt importante ci doar pentru ca au fost date uitarii. Magia lor exista, dar e si ea efemera.

Am auzit de la unii ca timpul schimba lucrurile. Dar poate nu e asa usor. Doar timpul nu e suficient. Nefacand nimic, lasi lucrurile neschimbate...
Actiunile schimba lucrurile...
Faptele schimba lucrurile...
Cuvintele schimba lucrurile...
Tacerile nu!

Cadouri

Se intampla sa reprezinte sentimentele pe care le ai pentru cineva...
Uneori e doar o obligatie... Sau arata recunostinta...
Poate reprezinta speranta unor promisiuni viitoare.
Alteori sunt doar simple cadouri pentru a face pe cineva fericit...

Cu greu putem concepe viata din jurul nostru fara ele, iar in preajma sarbatorilor se transforma intr-un delir.

Eram cred ca in clasa I, cand tata, mi-a dat bani pentru prima data sa-i iau un cadou mamei mele si m-a lasat intr-un magazin. Nu era unul mare, dar mie asa mi se parea. Era cred, una din primele dati cand ramaneam singura sa fac ceva important. Nu stiam prea multe despre cum ar fi trebuit sa fie un cadou... Stiam doar ca trebuie impachetat frumos. Si mai stiam ca mama s-ar fi bucurat de orice. Dar vroiam sa fie unul inspirat si original sa ii arate toata dragostea si recunostinta pe care i le port.
Am pornit cu ganduri mari, si m-am oprit la... primul raion de jucarii. I-am luat mamei mele, o jucarie pe care mi-o doream. In mintea mea se dadea o lupta. Daca mamei nu i-ar folosi bibeloul sau vaza la care m-am gandit, ar fi fost maare pacat. Asa un lucru e sigur. Daca ei nu-i place, cineva il va folosi. Cautam motive si scuze pentru a-mi explica gestul pe care in adanc il recunosteam egoist. Acasa i-am prezentat tatalui meu cadoul, care era din partea amandurora. A zambit, probabil bucuros ca nu s-a implicat si deci a scapat de povara alegerii si mi-a raspuns: "asta ai luat, asta impachetam".

A doua zi, i-am oferit mamei darul. Stia ca l-am ales eu si era emotionata. L-a despachetat cu grija, ca pe un obiect valoros. Apoi s-a uitat la la el cu interes si mirare. M-a luat in brate si mi-a zis :"De unde ai stiut? E exact ce imi doream!" Eram nedumerita. Oare chiar asa sa fi fost? N-am inteles atunci, m-am luminat abia peste mai multi ani. Dar a fost o lectie frumoasa, din care am invatat ca cel mai mult cand primesti un cadou, trebuie sa te bucuri de multumirea celuilalt, care a incercat si a crezut ca iti va provoca o bucurie. Nu conteaza daca e pe gustul tau sau nu, daca ai nevoie de el sau nu, daca iti foloseste sau nu. Cineva a pus un pic din timpul, resursele si mai ales sentimentele lui, si le-a impachetat cat de frumos a stiut. Ce conteaza in ce recipient le-a adus? Gandurile sunt mai valoroase si li se vad stralucirea mai usor daca nu sunt alaturi de diamante sau alte chestii stralucitoare. Sunt ca si licuricii. Ii vezi numai daca te uiti cu atentie si e bine sa nu straluceasca altceva pe langa ei.

Acum, de-a lungul vietii, egoismul primului cadou sa zicem ca a fost razbunat. Am primit si eu cauciucuri de vara, cauciucuri de iarna, masina de spalat sau carti de bucate. M-am amuzat, m-am bucurat si am multumit, pentru ca in toate am descoperit licuricii. Le-am primit cu drag, si daca au folosit altcuiva m-am bucurat de bucuria celorlalti.

Se spune ca felul in care primesti un cadou, modul in care il accepti, il despachetezi, cum te bucuri de el, iti tradeaza caracterul. Sunt unii oameni care abia asteapta sa puna mana pe cutie, sa ii rupa ambalajul, fara foarfeca sau cutit, se agita daca dau de un nod, rup orice strat de hartie o strang cocolos si extrag rapid continutul. Agitati, nerabdatori, neobositi.

Altii deschid cadoul mai mult indemnati de ceilalti. Il aseaza pe o suprafata neteda, intai desfac cu grija funda, apoi dezlipesc cu precizie marginile pachetului si impatura ambalajul. Inainte de a vedea ce e inauntru multumesc frumos. Pedanti, meticulosi, calculati.

Altii in incercarea de a manevra cum trebuie respectivul dar, sunt surprinsi, nu stiu ce sa spuna, cu sa multumeasca, deschid cutia cu teama, eventual inchid ochii inainte de a atinge cadoul visat. Emotivi, timizi, melancolici.Eu prefer sa ofer in loc sa primesc. Pentru ca nu stiu niciodata cum sa le primesc. Mi se pare ca nu m-as incadra usor la nici o categorie amintita. Acum sunt mai atenta cu ceea ce ofer. Caut cadoul, prima data in gand, cu drag, imi imprim o culoare in suflet pana reusesc sa gasesc exact ce se potriveste. Cu gandul, cu culoarea din suflet. Privesc cu bucurie de copil, agitatii, pedantii, emotivii din viata mea, desfacand micile dovezi de gand.

Viata mi-a oferit si mie, in timp, destule daruri. Era o vreme cand le deschideam pe nerasuflate anticipand licuricii care vor iesi din cutie. Alteori le-am deschis fara graba, cu grija, atenta sa nu ratacesc vreun licurici cu agitatia. In ultima vreme, imi tremura mainile la gandul ca poate licuricii vor sari ca niste scantei si vor arde totul in jur.

Sunt zile in care ma gandesc ca as vrea sa impachetez gandurile in sentimente si sa le trimit mai departe. Fara adrese, fara mesageri, fara directie. Stiu ele unde au de mers. Asa ca  oricate primesc, incerc sa le inmultesc si sa le dau inapoi. Pe rafturile vietii mele, nu vreau sa ramana nici un cadou uitat. 

Regina neagra

Nu cred ca aveam mai mult de 5-6 ani, cand tata, un mare pasionat de jocuri de orice fel, m-a invatat sa joc sah.
Imi amintesc cum ma invata  asezarea pieselor, apoi imi explica regulile de mutare. A facut-o cu rabdare si intelegere, dar niciodata nu m-a "lasat" sa castig. Imi spunea ca jocul e mai important daca il pierzi, pentru ca ai mai invatat ceva, iar data viitoare o sa fii mai bun. Ma vedea cu ochii in lacrimi cand imi pierdeam cate o piesa importanta si imi zicea "hai sa repetam mutarea", pentru ca dupa 1-2 mutari sa mi-o ia din nou.   La partea de strategie ma blocam. Cum sa-mi elaborez o strategie daca nu stiam ce va face celalalt? Jucam in functie de moment, incercand sa sacrific cat mai putin in lupta, sa-mi apar regele cu  orice pret.

Piesele albe erau intotdeauna ale mele, si inca de pe atunci, credeam ca regina neagra are puteri magice. Ma incruntam cand vedeam ca tata o arunca in joc si inchideam pentru o clipa ochii. La nevoie renuntam la pioni. Ma impiedicam tot timpul de cai si nu stiam sa ii exploatez cum trebuie, pentru ca mi se pareau prea inceti si imprevizibili. Nu eram atenta nici la caii adversarului, motiv pentru care am cazut de multe ori datorita lor. Nebunii erau preferatii mei si incercam sa pastrez intotdeauna cate unul pentru vreo miscare ingenioasa de final. Ma bucuram de joc, dar lipsindu-mi strategia, iar tata fiind un jucator pe care il vedeam de talie olimpica, spre final simteam un gust amar. Si imi propuneam de fiecare data ca la jocul urmator sa inteleg si eu care-i faza cu strategia.

Nu am mai jucat de multi ani sah. Acum partenerul tatalui meu a devenit calculatorul. Eu nu regasesc pe calculator farmecul jocului din copilarie, asa ca am renuntat. Dar viata mi-a dat adeseori ocazia de a-mi aranja frumos piesele pe tabla dupa regula, de a ma gandi la strategii pentru a obtine ceea ce-mi doresc, pentru a alege mutarea cea mai potrivita. Prefer si acum piesele albe... Plang si acum dupa pionii pierduti pe drum din neatentie... ani... prieteni... vise... Regret si acum atuurile pe care nu le-am exploatat cand a trebuit.
Destinul joaca cu negru si regina neagra are si acum puteri mai mari si ma obliga sa-mi reconfigurez tactica in functie de ce mi-a ramas pe tabla de joc. Nu visez sa castig, dar refuz sa pierd fara lupta. Atata timp cat imi ramane un nebun, poate nu e totul pierdut...

Construim planuri si strategii si incercam sa fim cat mai buni la jocul cu destinul. Asezam dorintele si visele noastre ca pe niste cuburi de joc, dar forte superioare, aseaza peste ele altele mult mai mari, mai grele, descentrate, care ne schimba directia sau ne fac sa ne prabusim. Incercam sa organizam totul in cel mai mic detaliu, parcurgem toate etapele jocului corect, fara greseli prea mari, si cu toate astea nu reusim sa atingem ceea ce ne dorim.

Oare exista strategia perfecta, dar nu am reusit eu s-o identific? N-as fi surprinsa sa fie asa, desi m-am straduit. Cred insa ca am invatat ceva mai important decat orice strategie. Hai sa-i zicem... o strategie de rezerva. Atunci cand lucrurile par a merge greu, spre o directie nedorita, sau chiar de nesuportat, solutia e sa nu faci nimic. Sa te inarmezi cu rabdare si sa astepti. Dupa o perioada care depaseste toate limitele de coborire stabilite de tine anterior, ceva se va intampla. Cred sincer, ca regina neagra nu vrea sa disparem, doar se incapataneaza cateodata sa ne testeze limita rezistentei sa ne arate cine-i seful.

Uneori destinul potriveste lucrurile in asa fel pe tabla de sah incat piesele se potrivesc mult mai firesc decat ti le-ai fi imaginat sau le-ai fi putut potrivi tu. Chiar cand ai refuzat sa mai scrii scenarii, regina neagra iti da intalnire intr-o dimineata de primavara, la o cafea, sorbita din doua cani, una alba, una neagra, pentru a-ti spune ca partida e a ta. Peste ani iti vei aminti momentul acesta, asa cum n-ai uitat ca o singura data, cu muuulti ani in urma, intr-un joc din copilarie, ai reusit sa rapui regina neagra cea cu puteri magice si s-o scoti de pe tabla de joc.

Nu e important sa ai ceas... e important sa ai timp

Am citit undeva pe net, ca exista intr-un cod al bunelor maniere sugestia ca daca iei parte la un eveniment important, daca e vorba de o intalnire asteptata sau de un moment care conteaza, nu porti ceas. E un fel minunat de a spune ca uneori timpul, nu conteaza...
Exista in viata momente, intalniri, intersectari de destine, pe care la inceput nu le percepi ca importante. Daca dupa o vreme trebuie sa raspunzi la intrebarea cum ar fi fost viata ta daca nu ai fi trecut prin acele momente, iar raspunsul este nu stiu, atunci e vorba de un moment important. Si ar fi fost bine sa nu fi purtat ceas. Sunt momente care indiferent cat au durat ne-au deraiat putin sau mai mult destinul si ne-au facut ceea ce suntem acum. Nu conteaza cat au durat, ne-au schimbat. Le-am dat Save. Copy. Print. Level up. New file...

Mii de ani, oamenii au reusit sa se descurce fara ceas. S-au orientat dupa soare, dupa luna, dupa  propriile trairi si ritmuri. Si poate ca stresul era mai redus. Azi traim cu ochii pe ceas. Ne trezim la ora la care vrea el, mancam dupa ora pe care ne-o arata, ajungem la serviciu cand zice el, tinem mancarea la cuptor dupa ceas. Masuram totul. Si parca timpul e mai putin. Intrebam de cateva ori pe zi "oare cat e ceasul" pentru ca intuitia ne-a scazut. Pentru ca nu ne mai uitam la soare, la stele, pentru ca avem impresia ca ne gestionam timpul mai bine asa. Surprinzator, dar am observat ca de cand nu mai port ceas, nu mai intarziu, pentru ca imi iau o marja de eroare mai mare. Observ mai multe in jurul meu pentru ca am timp mai mult. E doar o iluzie, evident, pentru ca tot dupa ceas ma orientez sa ajung la munca, chiar daca dupa ceasul altora, dar parca am am multa libertate. Viata fara ceas e minunata.  Doar ca... la un moment dat vrem o confirmare ca ziua se sfarseste la o anumita ora, ca alta incepe, ca au trecut atatea luni, atatia ani, vrem sa simtim ca ceea ce am trait a fost ceva real, masurat la fel si pentru ceilalti. Vrem final pentru povesti... Vrem time end-uri pentru lucrurile pe care incercam sa le finalizam.

Dar sunt anumite persoane, langa care n-avem nevoie de ceas. Doar de-ar fi timpul suficient...

Calatori prin viata

Existam, visam, iubim, gandim, ne miram, ne bucuram, ne intristam, plangem si din nou visam...

Oare pentru cati oameni din univers existenta noastra conteaza? Oare cati sunt suficienti pentru ca fiecare sa se simta un om implinit? Cate lacrimi, ale noastre, ale celorlalti, putem aduna de-a lungul unei vieti? Lucruri frumoase se nasc uneori din tristete si dezamagire. Iar dintre toate, cel mai adesea, iubirea e de vina, cu ale ei asteptari mari si late. Majoritatea oamenilor dau ce au mai bun din ei, atunci cand sunt nefericiti. Fericirea... te face sa uiti de ceilalti. Sa nu mai vezi...

Poate la un moment dat vrei sa renunti, apoi gasesti ceva pentru care ti se pare ca merita sa lupti, te agati de-o speranta, mergi mai departe, mai dai o sansa, inca una... Pana cand? Nu conteaza... Esti prea indragostit de viata! Apoi te gandesti ca cel mai bine ar fi sa ai curajul sa scrii pe o pagina noua.  Atunci ai putea scrie, cu inima usoara, cat de minunat e sa traiesti pe Pamant.

Dar oamenii care conteaza din jurul tau? Ei unde sunt? La masa, la birou, cu familia, cu altcineva... in propriile calatorii. Ei nu pot sti cate framantari, cate cuvinte sterse li se scriu. Si indiferent cat de mult ne apropiem de un om, indiferent cat de bine avem impresia ca il cunoastem, ceea ce credem, ce simtim, ne apartine in totalitate. Doar sufletele ne stiu cele mai adanci secrete. Doar sufletele ne stiu asa cum suntem de fapt. Vorba cantecului...  pentru tine... sunt asa cum vrei...

Si trecem visatori prin propriile vieti. Nici nu stim cand s-a intamplat totul. Privim in urma, daca avem la ce. Uneori, imagini se desprind cu tot cu amintiri, iscand un gust amar, de regret. "A trecut", ne spunem, dar nu vom uita. Si totusi, cand s-a intamplat totul? Acum pare ca a trecut repede, dar luat luna cu luna, zi cu zi in parte, mecanismul a evoluat cu o lentoare care ne-a framantat, care ne-a tensionat, care ne-a facut sa desfacem firul in patru. Sunt zilele noastre pe care le-am trecut prin mestesugul mainilor, al sufletului si al ratiunii. E liniste, dar pana cand? Pana cand ceva ne va izbi din nou si ne va readuce cu mintea atintita in gol. Vom cauta atunci raspuns, motive, vom plange si vom reconstrui ce am simtit. Totul, din iubire.
Suntem manati de niste forte pe care, uneori, nu le simtim parte din noi. Totusi, avem un scop care ne mentine pe o linie dreapta.
Si mergem... si nu stam pe loc. Ne place viata. Ne place sa ne plimbam prin ea.

Era dimineata. Inceput de primavara. Incepea sa se incalzeasca dupa ce noaptea a fost frig. M-am hotarat sa zambesc, gandindu-ma ca nu e decat o noua zi minunata, ca era soare si placut afara. Undeva, de partea cealalta a strazii, un pusti cu picioarele goale si cu un acordeon in brate astepta autobusul. Cateva sunete ii scapau grabite, in cautarea melodiei ce urma s-o cante. Legata de acordeon, o sticla din plastic, taiata la gura, ii atarna cu cativa banuti in ea. Are ceva primavara. O durere specifica. Miroase inca a iarna si te face sa te gandesti la ce vise ai pierdut, ce sperante ai abandonat, cate dezamagiri, cati prieteni ai ratacit...

In serile cand veneam tarziu din oras, undeva prin centru la colt de strada, o bunicuta cu flori in brate, le intindea din cand in cand trecatorilor. O vedeam trista si imi dadea sentimentul ca o parte din sufletul meu cersea jos, deznadajduit, singur. O bancnota nu face minuni, un gand frumos, da.

Oare la cate vise renuntase baiatul cu acordeon? Oare cand batranica renuntase sa-si mai doreasca ceva cu ardoare? Cand un copil renunta sa mai viseze o mana de stele sunt stinse. Cand un batran e singur intreaga lume plange. Trecem mai departe incercam sa nu vedem greul de langa noi. Incercam, dar luam cu noi povara tuturor zilelor. O luam si-o ducem mai departe. Pana la urma ne trezim ca fiecare din noi e un cersetor cu un acordeon, o batranica cu flori la colt de strada...


Fiecare zi ne impinge mai departe, pas cu pas, de parca am merge spre undeva.
Oare cat mai e pana departe? Maini nevazute ne deseneaza cararea. Suntem calatori desavarsiti. Mergem... de dragul drumului spre nicaieri.
 Uneori vedem iarba, vedem petale rosii de trandafiri, vedem apusuri de poveste, simtim miros de liliac, auzim castane ce se lovesc de asfalt...
 Mi-ar placea sa traiesc in alt secol, in alta lume. Mi-as dori sa traiesc, sa vad povesti diferite de ce stiu, povesti emotionante,  pline de magii si drame nevazute ce-i leaga pe oameni si dincolo de moarte. Mi-as dori sa vad povesti neobisnuite, cu gladiatori, cu eroi, cu iubiri interzise, cu lupte, cu lacrimi nesterse, cu strangeri de mana furate, cu profetii implinite...
 Nu vreau happy end-uri, pentru ca ar face povestile obisnuite... Vreau mai bine povesti scrise cu cerneala stoarsa din suflete care iubesc. Vreau povesti adevarate, fara exagerari, cu mesaje dureroase, trairi spuse si nespuse, care, poate, in alta viata, ar fi putut fi altfel...

Azi... pentru mama

Azi vedeam fulgii albi de poveste...
Ieri visam la seri linistite cu lemnele trosnind in soba si imbratisari calde.
Ieri simteam zapada scartaind sub pasi, vin fiert si miros mere coapte in casa. Ieri eram in preajma mamei mele...
Cu ea, am zile de iarna in care privim fulgii pe geam... cu ea am zile de vara in care privim florile si ne scaldam in razele soarelui...
Ii seaman. La ochi si la suflet, la poezie si visare. Cand mi-e greu sau cand mi-e bine, cand stiu ce vreau sau cand nu stiu, o sun sa ii aud vocea. Ii ascult sfaturile si mi-s aproape de suflet, desi fac propriile greseli. Am vrut sa scriu alegeri, au iesit greseli. :)
Iubeste cartile, si mi-a transmis asta si mie. De la ea am invatat sa-mi spun supararile abia cand s-au potolit, ea mi-a aratat cum se fac clatitele, cum se calca o camasa... ea mi-a indrumat mana pe prima pagina de "a" plina de lacrimi, ea m-a invatat sa iubesc florile si sa respect pamantul, pentru ca el ne hraneste. De la ea am invatat ca e nevoie de rabdare si de efort ca sa implinesti un vis. Si ca odata realizat, intotdeauna apare altul.  Ea m-a invatat ca pot sa visez toata viata...
Inca mai simt cum isi aseza mana pe fruntea mea cand aveam febra. Imi lua durerea in maini si o purta spre nicaieri sa pot dormi linistita. Nici o alinare nu e ca cea a mamei. Cu ea alaturi nu pot lua decat decizii intelepte. Cu ea alaturi nu pot fi decat un om bun. Cea mai frumoasa urare pe care o pot face cuiva e sa aiba parte de o mama ca a mea. Iar eu... mi-as dori sa-i seaman!

In joaca noastra

Puzzle…

... Un cuvant care o data rostit e rupt in bucati ce abia asteapta sa fie reunite... Bucati mici, fragile, subtiri, neimportante cand sunt singure, mereu in cautarea celei de langa.
La inceput totul pare dificil pentru ca ai multe optiuni. Fiecare piesa potrivita te umple de entuziasm si iti da  dorinta de a construi mai deprte.  Le intorci pe rand pe fiecare, pentru a avea cat mai multe sanse sa gasesti ceea ce cauti. Fiecare piesa care isi gaseste locul inseamna  un pas inainte spre rezultatul final. Iar la final…  ramai cu regretul ca s-a terminat, il privesti si apoi il distrugi cu aceleasi maini cu care l-ai construit.

Viata se aseamana cu un puzzle, desi nu e la fel de simpla. 

Cu prima piesa incepem noi... cu prima piesa ne incepe povestea... 

Nu risipi piesele in zadar… si asa ele se joca prea mult cu vietile noastre!

In viata piesele nu sunt asemanatoare, si foarte rar bucatile par sa se potriveasca perfect. De multre ori, ele trebuie sa fie ajustate. Alteori crezi ca le-ai potrivit si trece mult timp pana sa iti dai seama ca de fapt piesa nu e la locul ei si trebuie sa regandesti puzzle-ul in ansamblu, pentru ca toate cele din jurul celei gresite au fost puse intr-un loc care nu era al lor. Trebuie sa ai multa putere, rabdare si determinare sa reconstruiesti. Dar e important pentru ca o piesa pusa gresit poate altera rezultatul final, si ne trezim  la un moment dat, ca am construit un puzzle care de fapt nu era al nostru.
Fiecare piesa trebuie creata in parte, trebuie asezata la locul potrivit, pentru ca fiecare detaliu conteaza.  In viata daca pierzi pe cineva iubit, pierzi o piesa din puzzle-ul tau. Si oricat incerci sa o inlocuiesti, sa fortezi alta in locul ei, care poate chiar pare sa se potriveasca, la final piesa iti va ramane lipsa. Nu stii numarul lor, dar trebuie sa fii atent sa nu pierzi nimic pe drum...

Nu cred ca ordinea e importanta in puzzle-ul vietii. Cred ca poti incepe de oriunde, atata timp cat le imbini cu armonie si responsabilitate. 

Pe parcurs, piesele isi pierd din culoare si din stralucire, devin uzate, se degradeaza si par tot mai greu de inteles. Si totusi cu cat sunt mai fragile, cu cat trebuie sa avem mai multa grija de ele, cu atat par mai importante. Ceea ce este cel mai greu e ca ne lipseste imaginea de ansamblu dupa care trebuie sa-l construim. De fapt nu lipseste, dar trebuie s-o cautam in noi. Uneori ne pare clara si pe parcurs se schimba… Dar piesele raman aceleasi. Imagini… culori… simboluri… scene diferite… asta e frumusetea puzzle-ului vietii. Nici unul nu seama cu al tau. Si oricat de constiincios ai fi fost, oricat de mult te-ai fi straduit pe parcursul vietii, la final, raman piese neasezate, pe care le vor aseza, cei pe care ii lasi in urma. 

Ascult radio-ul acum... O piesa din puzzle-ul meu... Every time you go away… you take a piece of me with you…