Azi, facand ordine printre carti si caiete, incercand sa sortez hartiile cu care urmeaza ca aprind focul la tara, am gasit o agenda veche, care imi apartinea, cred, cam de prin liceu. Am stat o vreme citind, studiind fiecare cuvant pe care-l notasem atunci. Cautam in memorie intamplarile care m-au facut sa le scriu, retraind emotia de atunci si completand-o cu cea de acum. Am ramas rememorand frumusetea si naivitatea acelor ani. Erau cuvinte simple, care redau starile de spirit pe care le incercam atunci, la inceputul adolescentei. Eram indragostita, plina de speranta, eram visatoare, eram un copil. Si imi gaseam linistea in cuvinte. Eram optimista, pentru ca asa vroiam sa fiu. Credeam ca in viata pot sa fac orice vreau, atata timp cat imi doresc cu adevarat. Credeam ca totul depinde de alegerile pe care le fac, de dorintele pe care le am, de visele in care indrazneam sa sper. Nu stiam nimic despre greutati, despre obligatii, despre responsablitati. Nu am luat in calcul factorul extern, nu ma gandeam la ceilalti, nu stiam ca uneori soarta alege in locul nostru.
Timpul ne marcheaza si trece peste noi lasand goluri imense in suflet si in gandire.
Multi dintre noi uitam sa ne exprimam trairile, evitam sa ne amintim trecutul, refuzam sa comunicam, vrem sa ne rezolvam problemele singuri. Pentru ca in maturitatea noastra, incercam sa ne prefacem ca nu mai avem nevoie de altii si nici de amintiri. Ca nimic nu reuseste sa ne doboare. Ca ne descurcam... Ca suntem puternici si ancorati in realitate.
Azi, agenda si-a recapatat locul in biblioteca. Nu pentru ce scrie in ea, pentru ca nu mai cred nici eu in aceleasi vise, ci pentru ceea ce reprezinta. E o parte din viata mea, o bucata din sufletul meu.
Refuz sa imi ard amintirile. Sufletul meu traieste din ele.
Focul?
Mai poate astepta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu