Oare pentru cati oameni din univers existenta noastra conteaza? Oare cati sunt suficienti pentru ca fiecare sa se simta un om implinit? Cate lacrimi, ale noastre, ale celorlalti, putem aduna de-a lungul unei vieti? Lucruri frumoase se nasc uneori din tristete si dezamagire. Iar dintre toate, cel mai adesea, iubirea e de vina, cu ale ei asteptari mari si late. Majoritatea oamenilor dau ce au mai bun din ei, atunci cand sunt nefericiti. Fericirea... te face sa uiti de ceilalti. Sa nu mai vezi...
Poate la un moment dat vrei sa renunti, apoi gasesti ceva pentru care ti se pare ca merita sa lupti, te agati de-o speranta, mergi mai departe, mai dai o sansa, inca una... Pana cand? Nu conteaza... Esti prea indragostit de viata! Apoi te gandesti ca cel mai bine ar fi sa ai curajul sa scrii pe o pagina noua. Atunci ai putea scrie, cu inima usoara, cat de minunat e sa traiesti pe Pamant.
Dar oamenii care conteaza din jurul tau? Ei unde sunt? La masa, la birou, cu familia, cu altcineva... in propriile calatorii. Ei nu pot sti cate framantari, cate cuvinte sterse li se scriu. Si indiferent cat de mult ne apropiem de un om, indiferent cat de bine avem impresia ca il cunoastem, ceea ce credem, ce simtim, ne apartine in totalitate. Doar sufletele ne stiu cele mai adanci secrete. Doar sufletele ne stiu asa cum suntem de fapt. Vorba cantecului... pentru tine... sunt asa cum vrei...
Si trecem visatori prin propriile vieti. Nici nu stim cand s-a intamplat totul. Privim in urma, daca avem la ce. Uneori, imagini se desprind cu tot cu amintiri, iscand un gust amar, de regret. "A trecut", ne spunem, dar nu vom uita. Si totusi, cand s-a intamplat totul? Acum pare ca a trecut repede, dar luat luna cu luna, zi cu zi in parte, mecanismul a evoluat cu o lentoare care ne-a framantat, care ne-a tensionat, care ne-a facut sa desfacem firul in patru. Sunt zilele noastre pe care le-am trecut prin mestesugul mainilor, al sufletului si al ratiunii. E liniste, dar pana cand? Pana cand ceva ne va izbi din nou si ne va readuce cu mintea atintita in gol. Vom cauta atunci raspuns, motive, vom plange si vom reconstrui ce am simtit. Totul, din iubire.
Suntem manati de niste forte pe care, uneori, nu le simtim parte din noi. Totusi, avem un scop care ne mentine pe o linie dreapta.
Si mergem... si nu stam pe loc. Ne place viata. Ne place sa ne plimbam prin ea.
Era dimineata. Inceput de primavara. Incepea sa se incalzeasca dupa ce noaptea a fost frig. M-am hotarat sa zambesc, gandindu-ma ca nu e decat o noua zi minunata, ca era soare si placut afara. Undeva, de partea cealalta a strazii, un pusti cu picioarele goale si cu un acordeon in brate astepta autobusul. Cateva sunete ii scapau grabite, in cautarea melodiei ce urma s-o cante. Legata de acordeon, o sticla din plastic, taiata la gura, ii atarna cu cativa banuti in ea. Are ceva primavara. O durere specifica. Miroase inca a iarna si te face sa te gandesti la ce vise ai pierdut, ce sperante ai abandonat, cate dezamagiri, cati prieteni ai ratacit...
In serile cand veneam tarziu din oras, undeva prin centru la colt de strada, o bunicuta cu flori in brate, le intindea din cand in cand trecatorilor. O vedeam trista si imi dadea sentimentul ca o parte din sufletul meu cersea jos, deznadajduit, singur. O bancnota nu face minuni, un gand frumos, da.
Oare la cate vise renuntase baiatul cu acordeon? Oare cand batranica renuntase sa-si mai doreasca ceva cu ardoare? Cand un copil renunta sa mai viseze o mana de stele sunt stinse. Cand un batran e singur intreaga lume plange. Trecem mai departe incercam sa nu vedem greul de langa noi. Incercam, dar luam cu noi povara tuturor zilelor. O luam si-o ducem mai departe. Pana la urma ne trezim ca fiecare din noi e un cersetor cu un acordeon, o batranica cu flori la colt de strada...
Fiecare zi ne impinge mai departe, pas cu pas, de parca am merge spre undeva.
Oare cat mai e pana departe? Maini nevazute ne deseneaza cararea. Suntem calatori desavarsiti. Mergem... de dragul drumului spre nicaieri.
Uneori vedem iarba, vedem petale rosii de trandafiri, vedem apusuri de poveste, simtim miros de liliac, auzim castane ce se lovesc de asfalt...
Mi-ar placea sa traiesc in alt secol, in alta lume. Mi-as dori sa traiesc, sa vad povesti diferite de ce stiu, povesti emotionante, pline de magii si drame nevazute ce-i leaga pe oameni si dincolo de moarte. Mi-as dori sa vad povesti neobisnuite, cu gladiatori, cu eroi, cu iubiri interzise, cu lupte, cu lacrimi nesterse, cu strangeri de mana furate, cu profetii implinite...
Nu vreau happy end-uri, pentru ca ar face povestile obisnuite... Vreau mai bine povesti scrise cu cerneala stoarsa din suflete care iubesc. Vreau povesti adevarate, fara exagerari, cu mesaje dureroase, trairi spuse si nespuse, care, poate, in alta viata, ar fi putut fi altfel...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu