Regina neagra

Nu cred ca aveam mai mult de 5-6 ani, cand tata, un mare pasionat de jocuri de orice fel, m-a invatat sa joc sah.
Imi amintesc cum ma invata  asezarea pieselor, apoi imi explica regulile de mutare. A facut-o cu rabdare si intelegere, dar niciodata nu m-a "lasat" sa castig. Imi spunea ca jocul e mai important daca il pierzi, pentru ca ai mai invatat ceva, iar data viitoare o sa fii mai bun. Ma vedea cu ochii in lacrimi cand imi pierdeam cate o piesa importanta si imi zicea "hai sa repetam mutarea", pentru ca dupa 1-2 mutari sa mi-o ia din nou.   La partea de strategie ma blocam. Cum sa-mi elaborez o strategie daca nu stiam ce va face celalalt? Jucam in functie de moment, incercand sa sacrific cat mai putin in lupta, sa-mi apar regele cu  orice pret.

Piesele albe erau intotdeauna ale mele, si inca de pe atunci, credeam ca regina neagra are puteri magice. Ma incruntam cand vedeam ca tata o arunca in joc si inchideam pentru o clipa ochii. La nevoie renuntam la pioni. Ma impiedicam tot timpul de cai si nu stiam sa ii exploatez cum trebuie, pentru ca mi se pareau prea inceti si imprevizibili. Nu eram atenta nici la caii adversarului, motiv pentru care am cazut de multe ori datorita lor. Nebunii erau preferatii mei si incercam sa pastrez intotdeauna cate unul pentru vreo miscare ingenioasa de final. Ma bucuram de joc, dar lipsindu-mi strategia, iar tata fiind un jucator pe care il vedeam de talie olimpica, spre final simteam un gust amar. Si imi propuneam de fiecare data ca la jocul urmator sa inteleg si eu care-i faza cu strategia.

Nu am mai jucat de multi ani sah. Acum partenerul tatalui meu a devenit calculatorul. Eu nu regasesc pe calculator farmecul jocului din copilarie, asa ca am renuntat. Dar viata mi-a dat adeseori ocazia de a-mi aranja frumos piesele pe tabla dupa regula, de a ma gandi la strategii pentru a obtine ceea ce-mi doresc, pentru a alege mutarea cea mai potrivita. Prefer si acum piesele albe... Plang si acum dupa pionii pierduti pe drum din neatentie... ani... prieteni... vise... Regret si acum atuurile pe care nu le-am exploatat cand a trebuit.
Destinul joaca cu negru si regina neagra are si acum puteri mai mari si ma obliga sa-mi reconfigurez tactica in functie de ce mi-a ramas pe tabla de joc. Nu visez sa castig, dar refuz sa pierd fara lupta. Atata timp cat imi ramane un nebun, poate nu e totul pierdut...

Construim planuri si strategii si incercam sa fim cat mai buni la jocul cu destinul. Asezam dorintele si visele noastre ca pe niste cuburi de joc, dar forte superioare, aseaza peste ele altele mult mai mari, mai grele, descentrate, care ne schimba directia sau ne fac sa ne prabusim. Incercam sa organizam totul in cel mai mic detaliu, parcurgem toate etapele jocului corect, fara greseli prea mari, si cu toate astea nu reusim sa atingem ceea ce ne dorim.

Oare exista strategia perfecta, dar nu am reusit eu s-o identific? N-as fi surprinsa sa fie asa, desi m-am straduit. Cred insa ca am invatat ceva mai important decat orice strategie. Hai sa-i zicem... o strategie de rezerva. Atunci cand lucrurile par a merge greu, spre o directie nedorita, sau chiar de nesuportat, solutia e sa nu faci nimic. Sa te inarmezi cu rabdare si sa astepti. Dupa o perioada care depaseste toate limitele de coborire stabilite de tine anterior, ceva se va intampla. Cred sincer, ca regina neagra nu vrea sa disparem, doar se incapataneaza cateodata sa ne testeze limita rezistentei sa ne arate cine-i seful.

Uneori destinul potriveste lucrurile in asa fel pe tabla de sah incat piesele se potrivesc mult mai firesc decat ti le-ai fi imaginat sau le-ai fi putut potrivi tu. Chiar cand ai refuzat sa mai scrii scenarii, regina neagra iti da intalnire intr-o dimineata de primavara, la o cafea, sorbita din doua cani, una alba, una neagra, pentru a-ti spune ca partida e a ta. Peste ani iti vei aminti momentul acesta, asa cum n-ai uitat ca o singura data, cu muuulti ani in urma, intr-un joc din copilarie, ai reusit sa rapui regina neagra cea cu puteri magice si s-o scoti de pe tabla de joc.