Ce facem cand nu facem nimic?

Daca iti pui intrebarea zilnic si raspunsul difera tot asa. E o lista intreaga de lucruri pe care le putem face sa ne omoram timpul. Scriem mailuri care nu sunt citite, primim mailuri pe care le stergem, dam telefoane unor oameni care nu ne raspund sau primim telefoane la care nu raspundem, citim si apoi uitam ce-am citit, scriem si apoi ne razgandim, visam, tacem, vorbim, ne lamentam, credem, nu credem, gandim, ne suparam si apoi ne impacam... .

Cu ceva vreme in urma ma bantuia ideea ca nu sunt suficient de ordonata cu timpul meu. Ca as putea face mai multe, daca l-as organiza mai bine. Cu siguranta e asa. Se intampla uneori sa ma apuce o nostalgie puternica, un sentiment de regret ca nu mai am bunici, ca i-am pierdut prea repede si n-am facut suficient, ca nu le-am adus destule bucurii, nu le-am dat destule sarutari. Imi manifest parerile de rau,  indragind bunicii altora sau batranii nimanui. Vorbeam cu o prietena intr-o zi cam acum un an, despre ce frumos ar fi ca in timpul liber sa ajutam niste batrani sa aiba o viata mai frumoasa, sa le ducem un pic de bucurie si buna dispozitie in case. Si pentru ca doar sa vrei nu e suficient ne-am dus la o fundatie care exact cu asta se ocupa, si unde lucra o a treia prietena. Fundatia oferea voluntarilor posibilitatea sa adopte un batran. Nu asa... ca il iei acasa, ci il ajuti cu cumparaturi, mancare, prezenta, grija, curatenie, o vorba buna, ii lasi impresia ca nu e izolat de lume... Sau... cel putin asa ne imaginam noi. Ca pe orice drum pe care pornesti ai la inceput niste asteptari. Imi imaginam o bunicuta cu parul alb si un capot inflorat care stie sa faca placinta cu mere si gogosi, care stie sa mangaie pe crestet si sa iti dea sfaturi intelepte pentru viata, sau un batranel simpatic, cu ochelari cu rame groase pe nas, trecut prin multe, poate cu povesti despre razboaiele si lagarele prin care trecuse. Cred ca de fapt... ii cautam pe bunicii mei.
In schimb prietena noastra de la fundatie era hotarata sa ne taie avantul.
"Avem nevoie de voluntari conform programului nostru. Voi cand ati fi disponibile? " 
"Pai uneori dimineata, alteori dupa-masa, alteori deloc. " Ii explic ca avem si alte obligatii, familie, serviciu, prieteni, si trebuie sa le facem pe toate, ca nu putem renunta la nimic, doar ca avem un pic de timp liber si vrem sa-l folosim. Ne intelege si ne sustine decizia. Dar ne avertizeaza. 
"Trebuie sa aveti grija. Unii se enerveaza repede. Saptamana trecuta dupa un baiat de-al nostru a aruncat unul cu papucii ca nu s-a miscat suficient de repede". Nu-mi place perspectiva asa ca ii spun pe nerasuflate. "Pai eu as vrea sa fie niste persoane linistite, calme, la care sa le placa povestile". Laura zambea uitandu-se neincrezatoare la mine. "Sunt unii mai linistiti, dar sunt bolnavi. El e paralizat iar sotia e cam absenta. Ar trebui sa-i ajuti sa isi ia medicamentele, sa ii ajuti cu igiena, cu curatenia". Off. Nu imi convine nici varianta asta. Deja ma coplesea neputinta unui om care nu se poate ridica din pat, si ma imaginam, dandu-i medicamentele in alta ordine decat trebuia, pentru ca... nu sunt suficient de atenta la detaliile astea.
"As vrea sa imi repartizezi niste batranei sanatosi, binedispusi si amuzanti. Sa stie glume si sa le placa viata. Altfel... o sa plang si eu impreuna cu ei si nu ar fi de ajutor nimanui". Laura radea de-a binelea. "Ai vrea sa stea si undeva aproape de casa ta banuiesc..." "Normal". "Pai e cel mai simplu. Scrie aici toate dorintele tale si o sa facem un casting. Daca gasim pe cineva sa corespunda, te anunt".

A trecut un an. Eu inca imi mai caut bunicii...
Daca ii vedeti pe undeva...

Lumea cu capul in jos...

De data asta la cerere... :)

Viata la tara

Sunt oameni putini aici, in satul bunicilor. Si-au devenit odata cu vremea, mai greoi si mai zbarciti decat imi aminteam eu.
Nimic nu mai e ce-a fost. Mai trece cate o masina, care ridica praful. Si tot mai rar cate un car cu fan.
Bunicii imi povesteau intr-una despre necazurile vietii, despre importanta muncii la camp, despre cum trebuie sa te chinui pe lumea asta ca sa poti, purificat, sa treci mai departe. Acum, e plin de batrani pe aici, privirea lor s-a schimbat, dar gandirea nu. Oamenii sunt concentrati spre un singur moment: capatul vietii si ce-o sa lase in urma. Pentru mine, vacantele la tara erau motive de bucurie. Insemnau intalniri cu prietenii,  jocuri de copii, iesiri la scaldat, plimbari in cautarea aventurilor prin paduri, si... din cand in cand miros de fan cosit si munca la camp. Acum oamenii sunt doar niste umbre a ceea ce au fost atunci. Bucuria lor e cand le vine un copil de la oras, cand au o masa indestulata, o recolta buna sau cand au cu cine sa schimbe o vorba. Cand te prind nu-i chip sa scapi fara sa le asculti povestile. Se agata de prezenta ta si nu iti mai dau drumul. Le e mare singuratatea. Viata e simpla, dar intrigile si povestile te surprind prin ineditul lor. Te simti mai vulnerabil aici pentru ca lumea e patimasa, gandeste simplu, si intr-o singura directie. Si trebuie sa lupti.

Exista o casa veche in afara satului care era locul meu preferat in copilarie. Oamenii ii spuneau "la moara" pentru ca cu ani in urma fusese o moara acolo. E cam la 2 km distanta de orice... de sat, de lume, de griji... Mi se pare incredibil ca locul acela mai exista. E o dovada ca am fost copii, nu am visat. In vacante, cand eram la bunici, am evitat sa ne apropiem de casa desi ne atragea ca un magnet. Dar stateam la distanta si ne uitam la ce se intampla acolo. Casa era inconjurata de povesti cu blesteme si fantome. Nici pe vremea aceea moara nu mai era functionala. Cam pe cand ma nasteam eu, un om a murit acolo intr-un accident, strivit de roata morii. Apoi moraritei i-au murit doi copii. Nu mai stie nimeni exact cum s-a intamplat, dar a ramas teama de locul acela. Mai statea pana acum cativa ani morarita, de vreo 90 de ani care se gospodarea singura. Casa are aceeasi atractie asupra mea, ca si atunci... Acum, e parasita. O fi murit si morarita... Mi-am amintit ce imi spunea bunica. In viata, trebuie sa te lupti pana in ultima clipa. Sa-ti fie greu... ca sa meriti trecerea...

Pe drum, oamenii stau la povesti. E zi de sarbatoare. "Oare ne uda azi? " aud o voce indepartata. "Eu sper sa nu" ma gandesc. Nu zic nimic, trec mai departe si imi amintesc ce imi spunea tata: "E seceta. Toate s-au ingalbenit inainte de vreme. Nimic nu se mai face". Imi amintesc capsunii din gradina. Sunt de marimea fragutelor. Din cauza secetei. "Sunt concentrate", m-am gandit atunci amuzata. Dar... oamenii au dreptate. E nevoie de ploaie.

Vechea cooperativa a satului e in paragina. Au construit-o oamenii prin puterile lor. Mai incolo scoala, e in aceeasi stare. Nu mai e nevoie de ele. Copii nu mai sunt, cumparaturi... nu-i nevoie. Oamenii se gospodaresc singuri sau mai primesc cate ceva de la copii de la oras. Mi-ar placea sa mai vad satul cu ochii din copilarie. Atunci totul parea mare, avea amploare, drumurile erau mai lungi, lucrurile pareau importante. Acum mi se pare ca lumea de aici se zbate intre ambitii, mandrii, orgolii, amintiri si vorbe.  Multi dintre ei ar putea sa traiasca linistiti, intr-o odihna binemeritata, dar putini si fac asta. Pentru ca in viata... trebuie sa lupti... sa-ti fie greu... Doar in cate o zi ca asta oamenii isi permit un moment de ragaz. In rest nu stau, ca-i rade satul. E grea viata lor. Si ii lasi acolo... tu la oras, ei la margine de lume. Le multumesti in gand ca s-au zbatut pentru ca parintele tau sa invete, sa plece in lume, dar nu poti face mai mult. Asa e viata. E bine sa-ti fie greu. Sa meriti trecerea...

De pe strada mea...

Intr-una din zilele trecute, ma plimbam, ca de obicei in drum spre serviciu. Era o caldura insuportabila si ma gandeam la umbrelutele de alta data care protejau capetele duduilor. Nici urma de vant sau de umbra, doar praf pe strazi si miros uscat de caldura. In conditiile acelea pasul mi se ingreuneaza si merg incet, de parca as fi singurul om din lume, care nu are nici o grija, nici o tinta spre care sa se indrepte. Visam... ca de obicei, la zarzari infloriti.
"Va rog frumos... As avea nevoie de ajutor..." Vocea mi se adresa mie, iar cuvantul ajutor a reusit sa ma smulga din visare. Ajutorul... poate fi de multe feluri si ma gandeam... ei da, as putea face asta... asa ca incep sa ascult...
"Imi caut de lucru. Am ramas fara servici si o vreme am fost in somaj. " Ma uit la femeia din fata mea. Nu prea in varsta, destul de aranjata, imbracata obisnuit, de fapt emana normalitate prin toti porii. Nu pot sa nu ma intreb "oare ce vrea" si apoi "sper ca nu bani"... Eu am o problema cu oferitul banilor pe strada. Imi displace profund ideea de a oferi bani cersetorilor pe care ii intalnesti. E ca si cum ti-ai mitui sufletul sa treaca mai departe, fara sa vada cu adevarat nenorocirea. Un fel de... "ce puteam face mai mult?" Eu... nu le dau bani. Prefer sa le dau portocale si sa-i intreb ce mai fac.
Sa revenim la femeia din fata mea. Exclud ideea ca-mi va cere bani. Era destul de improbabil, asa ca ascult mai departe discursul ei.
"Eu locuiesc in Marasti si am doi copii. Pana acuma nu m-am plimbat prea mult prin partea asta a orasului. Am fost ocupata cu copiii. I-am crescut fara tata si uite ca ne-am descurcat. Dar vremurile in care traim... Am ajuns acum fara serviciu. Am fost la Inspectorat pentru un post de ingrijitoare la gradinita. N-am mai lucrat cu copiii, dar am zis ca trebuie sa incerc... doar pe ai mei ii iubesc... o sa ma descurc si cu altii. Am o sora la Milano care ne mai ajuta, dar copiii merg la scoala. Tot timpul le trebuie bani la scoala. Cel mic acum a terminat clasa intai. E premiant. La ala mare nu-i prea place invatatura, dar e copil ascultator. Tatal lor nu s-a interesat niciodata de copii. Nu stiu ce-o sa fie de ei. Cum o vrea Dumnezeu ca el le aranjeaza pe toate. Credeti in Dumnezeu? "
Gandurile mele faceau slalom printre idei. Oare ce vrea? Ma lovesc apoi de Dumnezeu. Aha. Asta era. Unul dintr-aia care vor sa ne arate Adevarul. Ok, ma gandesc, atunci o sa o expediez mai repede. Cu categoria respectiva nu am rabdare. Prefer cersetorii.
"Doamna, spuneti-mi cu ce pot sa va ajut eu?"
"Pai de la Inspectorat mi-au spus sa vin aici ca au un Centru unde trebuie sa-mi depun CV-ul pe strada Mehedinti. Ma gandeam ca poate stiti unde e".
Zambesc... I-am ascultat toata povestea, pentru un simplu... "nu stiu".
Zambeste si ea, si pleaca cu sufletul despovarat ca cineva, a avut rabdare sa o asculte...

Sa mergem mai departe. Sa nu stam pe loc...
Ne place viata...
Sunt cuvinte pe care vrem sa le spunem...
Sunt zambete pentru care traim...
Ale oricui...

Cercuri

Se intampla uneori sa nu intelegem un adevar de la inceput. Dar lucrurile revin ciclic pana cand ne arata ce e de aratat, pana intelegem, pana reusim sa desprindem din multele forme, esenta.

Cu principiul odata insusit, trecem intr-un alt cerc, unde din nou ne invartim, descoperind, la un moment dat un nou principiu. Asa... ne rezolvam orice problema. Din fiecare problema avem ceva de invatat. Cautam problemele pentru ca vrem sa invatam din ele...

Sufletul tau vorbeste cu glas tare

Eram la scoala, cand mai ales inaintea unor examene ma apuca pasiunea pentru citit. Si pentru ca vroiam sa pastrez aparentele, cum ca as fi un elev silitor, imi amintesc cum peste romanul pe care-l devoram in taina, asezam cu grija manualul din care ar fi trebuit sa invat. Nu ca ar fi controlat cineva...doar in caz ca intra cineva in camera, sa fiu pregatita sa ma plang. Dar mama... stia intotdeauna. Nu trebuia nici macar sa-mi treaca pragul camerei.
"Citesti? Ia sa vad, ce citesti?" 
"Dar... de unde ai stiut?"
"Pai? Tu ce crezi? La fel faceam si eu la varsta ta!".

Cu ceva vreme in urma am gasit prin podul bunicilor, o editie mai veche a Medelenilor. Era una din cartile care stateau pe sub manualele mele, dar aceasta era o editie cu mult mai veche decat cea pe care o citeam eu pe furis.
La inceput de carte, gandurile unei tinere de 17 ani, caligrafiate cu cerneala albastra.

"Sufletul tau vorbeste cu glas tare; il aude oricine..."

Ce farmec mai mare decat sa citesti pe urmele mamei...

Cartea are un miros prafuit, de abandon, uitata de-atata vreme in pod. Din cand in cand fragmente subliniate, insemnari in subsolul paginii, cuvinte demult uitate, scrise ingrijit, ma obliga sa citesc mai atent anumite pasaje, sa descopar ganduri si cuvinte. O descopar, mi-o imaginez. O visatoare, un amestec de intrebari fara raspuns, de sentimente, care nu-si gasesc locul.  

"Daca as fi in pamant, as inflori; daca as fi in cer as ploua.
De ce sunt pe pamant? "

sau

"Domnul cu ochelari pe varful nasului e gros, concret si se tocmeste, si-n fata lui toate ciresele din cos rosesc ca dragostea in fata dragostei.
De ce se vand ciresele oricui?"

Citesc mai apoi alte randuri ingrosate cu aceeasi cerneala care imi spun ca "iubirea este singura justificare a vietii, ultimul ei scop, singura si suprema ei frumusete".  Citesc toate astea sub indrumarea notitelor mamei mele si  o descopar pe ea, ceea ce-a fost, si pe mine, ceea ce m-a indrumat sa fiu.

Ce-a mai ramas din toate astea? Doar vise... Mama mea spunea mereu "sa nu uiti sa visezi niciodata". Si cred, ca nici ea nu a uitat. Ce-am inteles... ce-am invatat ... e ca iubirea e cel mai frumos lucru din lume. Implinita sau nu e singura care conteaza cu adevarat. O stii abia dupa ani, dupa ce te-ai maturizat, dupa ce ai devenit intelept, dupa ce ai pierdut-o si ai recastigat-o, dupa ce ai trecut prin destule incat sa iti dai seama pentru ce merita sa lupti.

"Sufletul tau vorbeste cu glas tare; il aude oricine..."

Flori

Uneori florile pe langa care trec ma surprind. Intr-un fel n-as vrea sa le vad rupte, dar daca nu le rupi, ramai cu sentimentul ca le-ai lasat in urma. Si poate daca nu le rupi, altcineva o va face pentru un scop mai putin important, sau mai rau, se vor ofili, patate de amaraciunea ca nimeni, niciodata, nu le-a iubit suficient sa le ia cu el, sau sa le ofere sansa sa aduca bucurie.
Azi iubesc florile. Rupte sau nu... imi e totuna. :)

Apa...

Imi place apa in toate formele ei minerala, plata, sarata, linistita, agitata, mare mica, ploaie, ninsoare... Dar cel mai mult imi place apa cand se intalneste cu cei mai buni prieteni ai ei... copiii.

Ma faci sa plang, si pleci...

Imi amintesc de vremurile cand am iubit un clown...
Aveam vreo 5 ani cand l-am intalnit... La circ... evident. Lumini, muzica, paiete, animale si oameni stralucitori in arena, dar cel mai bine imi amintesc de gura cu colturile ridicate ale clownului si desenul unui ochi inlacrimat de pe fata lui, care mi-a provocat un zambet mai intai, iar apoi un plans isteric, care s-a terminat cam o data cu spectacolul. Am evitat sa mai dau pe la circ, dar pe el, nu l-am uitat niciodata. Imi amintesc ca o vreme se regasea in rugaciunile mele. Bunica era o persoana credincioasa. Ma imbraca duminica in rochite sa merg la biserica si ma punea sa repet rugaciuni in fiecare seara. Imi amintesc cum rugam ingerii sa-l ajute pe clown sa-si stearga lacrima de pe ochi...Mi-as fi dorit sa-l stiu fericit. Probabil ca l-au ajutat pentru ca eu l-am regasit tot mai rar in gandurile mele. Iar acum, cand ne intalnim pe strada, mi se pare ca are magie in privire. E fericit! Iubeste!