Cheile Turzii si Cheile Copilariei mele

Aproape ca nu-mi amintesc sa fi petrecut vreo vacanta la bunici in care sa nu fi umblat prin Cheile Turzii. Am avut norocul sa am bunici intr-unul din satele apropiate si prieteni dispusi sa cutreiere muntii si sa-mi arate drumuri mai mult sau mai putin umblate. Apoi, a venit vremea sa arat eu altora locurile frumoase de langa casa care m-au facut sa iubesc muntele.

De multe ori, am urcat spre cabana impreuna cu tatal meu. E gata oricand de o plimbare pe dealuri dupa ciuperci sau sa mearga pe jos cativa kilometri numai de dragul drumului, stiind ca la capat il asteapta o bere rece la cabana Cheile Turzii. Drumul pe albia raului e mai usor si destul de sigur chiar si pentru neinitiati. Sau  poti urca pe dealul Sindului, traversezi un platou si ajungi la faimoasa Cruce a Sandulestilor. Apoi in jos pe o carare destul de abrupta prin padure, ajungi la aceeasi destinatie: cabana. Am mers mai rar pe acolo pentru ca asa cum imi zicea tata, cu cat drumul e mai greu in sus, cu atat ai tovarasi de calatorie mai putini.

Nu am fost foarte fascinata de faptul ca zona a fost declarata rezervatie naturala inca din 1938.
 De fapt m-am gandit tot timpul ca e muntele de dicolo de sat, taiat de apa in care ne scaldam, imprejmuit de dealurile de pe care adunam fanul sau unde badea Pavel ne ducea oile. Stiu acum ca zona este inclusa pe listele UNESCO, ca unul dintre cele mai importante monumente ale naturii. Stiu ca se intinde pe 324 de hectare de teren, ca are 60 de pesteri, din care doar 8 sunt mai mari de 20 de metri. Ca e doar una din cele 22 de chei care se gasesc in Muntii Trascaului. Ca pe aproximativ 1270 de metri, raul  Hasdate si-a facut loc de trecere prin munti. Dar toate astea sunt numai cifre, suprafete, date, statistici... Ce m-a atras pe mine de cand ma stiu au fost povestile. Si era plina zona de legende...

Tin minte ca de cate ori treceam cu tata pe defileul cheilor, intr-un loc in care Hasdatele era mai linistit si parea sa fie apa statatoare, tata imi zicea cu seriozitate: "Aicea-i groapa lui Danila." Curioasa din fire, evident ca am vrut sa stiu cine-i Danila. Tata, caruia i-or fi placut povestile da' intr-un alt secol, n-a putut sa ma lamureasca. Am aflat de la el doar ca Danila si-a gasit sarsitul in balta respectiva. Pentru mai mult a trebuit sa intreb oameni mai batrani. Toti stiau ca aia era groapa lui Danila, dar putini isi aminteau de personaj. In cele din urma am aflat povestea lui Danila, care era probabil o legenda, dar oamenii au amestecat in asa fel povestile, incat multi dintre ei chiar cred cu convingere ca legenda a fost adevarata si ca e vorba de un personaj real.
Se zice ca Danila era un tanar sarac ce isi plimba caprele pe dealurile din zona. El s-a indragostit de fata morarului, dar morarul stiindu-l sarac, l-a alungat. Un alt pretendent la mana fetei, cunoscand sentimentele tinerilor a aruncat peste Danila un bolovan strivindu-l.  Apoi i-a dus trupul pe stanca de deaspura baltii si dupa ce i-a legat o piatra de gat, i-a dat drumul. Dupa o vreme trupul neinsufletit s-a ridicat la suprafata. Planul ucigasului nu a dat roade pentru ca fata s-a aruncat in apa de pe aceeasi stanca de dorul lui Danila.

O alta legenda in care oamenii cred cu putere este cea legata de Pestera Cetatea Mare numita si Pestera lui Balica. Aici se spune ca s-a adapostit in trecut Nechita Balica, un faimos haiduc nascut in Petrestii de Jos, care a participat la revolta antiaustriaca a Curutilor in primii ani ai secolului XVIII-lea. Se zice ca Balica a fortificat cele doua pesteri numite Cetatea Mare si Cetatea Mica de unde lansa atacuri surprinzatoare asupra armatei imperiale. Cetatea era alcatuita din doua pesteri asezate fata in fata, la peste 20 de metri inaltime pe versantul muntelui. Pesterile aveau cam 6 metri latime si 10-12 metri inaltime, putand sa-i adaposteasca cete intregi de luptatori, dar era de necucerit pentru ostile ce se perindau atunci prin Transilvania. Legenda spunea si despre Balica ca" nici glontul nu-l strapungea, nici sabia nu-l taia." Dupa reprimarea revoltei anti-austriece, a reusit sa reziste inca un an impreuna cu cativa apropiati in cele doua pesteri. In cele din urma a fost arestat si pedepsit ca exemplu pentru oricine refuza sa se supuna regimului. A fost tras in teapa de catre trupele austriece la intersectia dintre actualul DN75 Turda-Campeni si drumul care vine dinspre Cheile Turzii la Cornesti.

Peste apa vaii Hasdate exista 4 poduri suspendate. Acum sunt reabilitate si destul de trainice, dar pe vremea vacantelor mele erau tot ce ne puteam dori. Poduri de scandura, fara balustrada, doar cu niste funii de care ne tineam si care se miscau ca in filmele cu Indiana Jones. Probabil amintirile mele sunt alterate de imaginea de atunci, cand orice lucru ce imi spuneau adultii sa nu-l fac, mi se parea o aventura minunata si plina de pericole. Imi amintesc ca din loc in loc mai lipsea cate o scandura, doar atat cat sa faca trecerea fabuloasa. Acum podurile sunt trainice cu balustrazi sigure din lemn, iar daca indraznesti sa sari un pic pentru a avea parte de emotia vremurilor din trecut, esti atentionat rapid de taxatorii care se cred aproape jandarmi.

Mai era o poveste de demult care zicea ca zanele coborau din inaltul cerului sa aduca oamenilor noroc. Vizita lor era scurta deoarece mamele zanelor nu vedeau cu ochi buni joaca cu pamantenii. Intr-o vara au coborat pe pamant trei zane surori, neinchipuit de frumoase. Locul in care au poposit le-a placut atat de mult incat si-au facut un salas pentru a putea poposi de cate ori vin pe pamant. In fiecare seara dupa ce colindau pamantul veneau acasa, se asezau pe prispa si priveau la ciobanii care coborau oile pe coasta dealului. Fiecareia dintre ele i-a cazut drag cate un flacau, dar s-au ferit sa isi spuna una alteia oful. Ciobanii de care se indragostisera zanele erau trei frati, dar mama lor banuind pasiunea fetelor le-a oprit sa se mai intoarca pe pamant. O zana nu are decat menirea de a aduce noroc oamenilor si doar atat. Afland de suferinta lor, Zana Apelor  le-a sfatuit sa mearga intr-un loc anume si sa o astepte. Cu puterea ei, zana a topit zapezile de pe munte si locul unde s-au adunat s-a transformat intr-o balta adanca in care le-a sfatuit pe cele trei zane sa se scalde.  Dupa imbaiere s-au simtit diferite. Cand s-au intors in inaltul cerului, nu le-au mai crescut aripi asa ca au ramas pentru totdeauna pe pamant alaturi de ciobanii lor. Balta in care au devenit muritoare a luat numele de Balta Zanelor. 

O alta legenda spune ca Decebal , care s-a retras in chei in timpul luptelor duse cu Traian si-a ascuns comorile in Pestera Hornarilor. Nimeni nu a fost in stare sa le caute pentru ca pestera e fara fund, sau ajunge pana pe celalalt taram.  Legenda continua cu un hornar din Turda care a coborat in pestera ajutat de 3 prieteni.  La inceput hornarul le-a cerut sa-l scoata afara datorita unor emanatii de  gaze insuportabil de calde. Apoi le-a cerut sa-i dea drumul din nou, si sa-l lase acolo spunand “lasati-ma fratillor ca multi sunt cei care ma trag in jos”. Oricat s-au chinuit prietenii sa-l scoata la suprafata n-au mai reusit. 

Se mai spune ca un singur om a reusit sa sara cu calul sau peste despicatura muntilor. Este vorba de Alexandru cel Mare cu calul sau Ducipal. Cand au sarit, calul obosit, a dat cu gura de tarmul dinspre miazanoapte  si in locul unde au suflat narile sale s-a facut o fantana careia pana in ziele noastre i se spune fantana lui Ducipal, din care izvoraste Valea Hasdatelui.  

Iubesc natura si iubesc locuitorii ei, schimbatori ca ploile, soarele si curcubeul din spatele casei. Vad si simt ca am limite pe care nu le pot depasi singura, dar mi-e drag sa impart bune si rele. Incerc sa fie mai mult bune. Povestile sunt cheile copilariei mele. Prin ele invat si imi amintesc ce e important.
Imi amintesc ca sunt zile care ne gandim la zane si ele ne raspund...
Imi amintesc ca sunt zile in care avem curaj sa urcam mai departe, chiar daca stim ca ca nu toti ne vor fi tovarasi de drum pana in varf.
Imi amintesc ca sunt zile in care ne hotaram sa ne ridicam de jos si sa indraznim sa speram chiar daca ceilalti ne cred nerealisti. In care ne intoarcem sa luam de mana speranta pierduta si sa-i aratam  noul drum.
Am invatat multe lucruri din povesti...
Si voi mai invata...
Si parca tot nu-i terminat.
Drumul se prelungeste la infinit de atunci...

In asteptarea timpului pierdut

"Asteptarea ne da iluzia ca facem ceva asteptand, cand de fapt, nu facem altceva decat sa murim suportabil, putin cate putin." 

Nu sunt cuvintele mele. Sunt gandurile lui Paler, dar e simt si le traiesc in fiecare zi.

Viata e o continua asteptare a unei intamplari la capatul careia visul sa devina realitate. Cu fiecare intamplare care promite ceva din asteptarea noastra, imaginatia trimite sufletului speranta implinirii. Dar, de fiecare data, odata cu consumarea intamplarii, moare si speranta inflorita la inceput.

Asteptam un tren in gara... Ii auzim freamatul, il simtim la distanta, il urmarim cu privirea, il acompaniem cu acordurile inimii, iar nerabdarea noastra creste...
Opreste...
Urcam grabiti agitati de dorinta, ne cautam locurile rezervate...
Ne asezam, inchidem ochii, savuram victoria. Ne bucuram trepidand de emotie.  O clipa, doua trei... am visat acest moment...
Nu-i nevoie decat de o sclipire a ratiunii si visul se spulbera in mii de cioburi. Vorba lui Toparceanu: "N-a fost nimic... A trecut acceleratul."
Coboram, asemeni visului transformat in cioburi. N-a fost nimmic din ce construisem in imaginatia noastra. Doar umbre ce pareau ca pot implini dorinte.
Dureaza o vreme pana cand cenusa sperantei naste alta, pentru un alt tren, un alt ideal. Ce-am fi fara speranta? Poate  de aceea in cutia Pandorei  a ramas la loc tainic speranta. Sa putem astepta necontenit.

Uneori, uitati de destin in gara, asteptam ani in sir, poate o viata de om, trenul acela pe care ni-l imaginam ca ne va implini. Trenul care aduce fericirea suprema, care va sterge lacrimi, va inflori inimi si suflete. Dupa o vreme credem ca trenul e doar o iluzie...
Si totusi el vine... opreste..., iar noi nu mai avem curajul sa urcam. Dupa atatea experiente nefericite, atatea iluzii spulberate de nesansa, de teama sau de neincredere, refuzam sa mai credem ca e adevarat. Refuzam sa mai credem ca exista minuni ca avem dreptul sa credem in ele. Putini sunt cei care isi asuma riscul unei alegeri, riscul de a urca, dupa mai multe trenuri gresite. Curajosii sau inconstientii castiga intotdeauna riscand si asumandu-si victoria sau esecul. Cert este ca fiecaruia din noi i se ofera sansa de a alege, dar am avea nevoie si de un somnifer sa ne adoarma constiinta.

Se spune că avem libertatea alegerii… Dar atata vreme cat depindem de cei din  jur, libertatea alegerii este o falsa parere. Chiar daca alegem trenul corect si pentru o clipa avem satisfactia de a fi liberi, in secunda urmatoare alegerii devenim din nou prinsi in valtoarea dependentei de oameni si fapte.

Ce ne ramane de facut?
Probabil sa ne asumam alegerile cu curaj, fara remuscari si priviri in urma.
E posibil?
Nu stiu.
Nu am toate adevarurile in mana.

Hello Kitty

De ieri, un puisor de pisica si-a gasit adapost sub masina, chiar in fata geamului.
Ratacit de mama, lipsit de grija cuiva, flamand si trist l-am auzit plangand toata noaptea. Abia am asteptat sa se faca lumina sa ies si sa incerc sa il prind. La ora cinci eram in picioare. Bineinteles ca nu s-a lasat convins prea usor, asa ca toata ziua mi-am petrecut-o plimbandu-ma sa-i duc sunca, lapte, oua fierte sau orice l-ar convinge sa ma lase sa-l mangai. Nu mai era flamand, asa ca m-am intors in casa cu gandul ca a plans de foame, iar acum e bine. Dupa zeci de minute de liniste, l-am auzit din nou plangand. M-am intors la masina hotarata sa nu renunt. Avea chef de joaca, dar nu parea sa mai fi facut asta cu oameni, asa ca la orice incercare de a-l atinge, vroia sa se apere. Daca ma indepartam, venea tiptil dupa mine. Daca ma apropiam, fugea din nou sub masina unde se simtea protejat. Nehotararea ne-a tinut ocupati pe amandoi toata dimineata. In cele din urma dupa ore de negocieri, convins probabil ca sunt cea mai buna varianta pe care o are, mi-a sarit in brate. Era al meu. Ca prin farmec s-a linistit si mi-a acordat increderea. M-a facut sa inteleg ca are nevoie de mangaiere si dragoste. Nu doar de hrana. Oameni, animale, plante, am fost creati cu o nevoie acuta de dragoste. Lucrurile care compun viata nu sunt intamplatoare. Ideea de iubire exista in noi de cand ne nastem, mai intai ca instinct cum a fost cazul pisicutei, apoi constient, ca emotie si sentiment. Daca nu ai parte de mangaiere, de iubire, daca nu iti este dat un obiect al iubirii asupra caruia sa-ti reversi fluviul de sentimente, fiinta din tine se transforma in pustiu.
Atunci cand ai impresia ca esti cel mai singur pe lume, cand chiar consideri ca nimeni nu te intelege si ca oricum va trebui sa te descurci singur cu problemele, nu plange. De fiecare data, apare un semn, un gand, o idee care sa iti spuna ca lucrurile nu sunt asa rele. Inchide ochii si sari cu incredere. Sunt la un salt distanta....

Ma urci la cer, si apoi uiti sa ma cobori...

Uneori lucrurile esentiale ti se releva prin intamplari obisnuite, pe langa care de cele mai multe ori treci fara sa le bagi in seama.

Azi a fost o zi frumoasa de vara. Potrivita pentru plimbari, visare si maini stranse care nu vor sa se desparta. O zi cum poate fi si maine, daca nu uitam sa ne bucuram de ea si daca nu alegem sa sa vedem doar lucrurile care nu ne convin.
Iesind la o ora rezonabila de la serviciu, aveam un pic de timp pentru mine. Imi place sa ies in natura si sa ma prefac ca dispun de tot timpul din lume. Azi, m-am oprit din mers, m-am asezat pe iarba si m-am gandit la oamenii din jurul meu. La cum ar trebui sa fiu ca sa-i multumesc. La ce as putea sa fac ca sa fie fericiti. Cand  mintea mea cauta solutii in natura, universul se misca altfel. Isi incetineste parca ritmul. Sau imi pasa mie mai putin de el...

Eram langa padure, intr-o zona unde ies oamnenii cu animalele sa se relxeze. La un moment dat,  un pui de catel alearga fericit pe langa mine. Mititelul, a reusit sa-mi capteze toata atentia. Pentru un timp, am uitat de gandurile mele si ma bucuram de zbantuiala lui zanateca. Urmarindu-l cu privirea am inceput sa vad mai mult. Era cu doi barbati si un baietel de vreo 4-5 ani. Trec pe langa mine, ducandu-se un pic mai departe. Eu, fascinata, urmaream catelul, cu ochii mari. Mi-s dragi animalele, dar n-am avut prea multe in grija pana acum.
Catelul fugea de la unul la altul cu chef de joaca, topaia si fenta atingerea lor. Baiatul tipa batand din picioare. Ma gandeam ce frumos e sa-ti cresti copilul cu dragoste pentru animale, fara sa te gandesti la micile neajunsuri care vin odata cu ele. Visam, cu ochii deschisi, la o casa cu curte, cativa copii si un catel jucaus.

Brusc, m-am trezit din visare.
Baiatul parea speriat de apropierea in goana a puiului, de joaca lui prea agitata. Unul din barbati intervine brusc apucand animalul de ceafa. Il ridica si-l tranteste usor de pamant. Catelul se scutura, se duce putin mai incolo, nedumerit. Dupa cateva secunde uita, si o ia de la capat. Cauta joaca de parca nimic nu s-ar fi intamplat, ceea ce ii mai atrage o serie de trantituri, ghionturi plus o sticla de apa turnata pe spinare. Barbatii il tineau cu forta, iar baiatul turna apa rece pe el, razand si strigand de bucurie ca l-a invatat minte.

Starea mea s-a schimbat brusc. Ma trezisem cu totul la realitate. Am pornit spre casa cu inima stransa si gandul ca suferinta se invata. E ceva adaugat. Ceva primit prin experientele pe care le inchidem in noi cu o anume cheie. Catelul va deveni un caine violent, sau unul fricos sau cine stie cum, nu pentru ca el e violent, sau fricos, ci pentru ca in faza asta inocenta ii e “corectata” prin gesturi pe care nu le intelege, dar care ii graveaza incet incet un fel de a fi.
La fel, si oamenii din jurul nostru, ne corecteaza atunci cand exuberanta noastra ii incomodeaza, cand vor sa ne aminteasca ca lucrurile nu sunt chiar asa grozave cum vrem sa fie, sau cand vor sa arate ca sunt mai puternici.

Toti venim aici inocenti, visand la bucurii si lucruri frumoase. Poate undeva in adancul nostru ramanem asa, dar acoperim fiinta pura sub multe straturi de frica, nesiguranta, neajuns, abandon, adaugate prin invatare, prin acumulare de diverse experiente.

Stiu ca ar trebui sa vad lumea cu ochi mai realisti. Sa invat din "corectiile" aplicate de ceilalti, sa ma bucur cu masura, sa-mi ajustez corect asteptarile de le oameni, sa visez mai putin.

Cat despre suferinta,  refuz sa o invat.
Sunt convinsa ca fericirea exista pe undeva.
Dar probabil trebuie downloadata...

In Grecia printre rhododendroni

Imi era un somn ingrozitor cand am intrat in Grecia. Calatorisem deja de multe ore si drumul parea ca nu se mai termina. In plus caldura devenise greu de suportat. Stiam despre greci ca prefera viata boema cu munca putina si mancare buna, ca le place sa sparga farfurii si sa danseze sprijiniti.
Nu stiam ca e ca acolo e lumea rhododendronului si ce mult ii ajuta natura sa uimeasca turistii. Mi-a trecut oboseala ca prin minune cand am vazut culorile. Zeci de nuante de roz, galben, rosu, portocaliu raspandite pe marginea drumurilor intr-un peisaj salbatic. Pana atunci credeam ca trebuie ingrijiri speciale si multa munca sa cresti orice flori. Ei bine in Grecia, reusesc singure sa faca toata treaba. Numele lor are radacini grecesti: "rhodos" trandafir si "dendron" copac. Mi s-au parut frumosi, dar cum frumusetea vine de obicei cu un pret am aflat apoi despre ei ca sunt otravitori. Se stia asta din anii 400 iHr, cand soldatii greci in timpul unei campanii au suferit intoxicatii grave datorita consumului in exces de miere de rhododendron. Bineinteles, ca orice substanta, doza face diferenta intre otrava si remediu. La inceput am incercat sa evit mierea, apoi am prins curaj. Era chiar gustoasa, indiferent de ce-o fi fost.

Me-am oprit undeva in estul tarii in regiunea Halkidiki. Muntii Chamolomon se situeaza in partea nordica si centrala a regiunii, iar partea de sud este formata dintr-o mare peninsula care seamana cu o mana cu trei degete. Cele trei degete au nume: Kassandra, Sithonia si  Ayon Oros. De departe, ultimul deget, Ayon Oros este cel mai faimos. El gazduieste Muntele Athos. Fascinant mai mult datorita misterului si renumelui de care se bucura...
O regiune autonoma, un stat monastic sub suveranitate greceasca...
Multe legende s-au nascut aici. Grecii credeau ca limba de pamant s-a nascut in timpul luptei dintre gigantul Athos si zeul Poseidon. Legenda spune ca Athos a aruncat o piatra imensa dupa zeu, care a cazut in Marea Egee si a devenit peninsula pe care o vedem astazi, iar Poseidon l-a intemnitat pe gigantul invins sub acest munte.
 In perioada de inflorire, in secolul 15, pe Muntele Athos erau 40 de manastiri, care adaposteau in jur de 40.000 de calugari. Astazi mai exista doar 20 de manastiri si cateva schituri, unde traiesc 1.700 de calugari. Ce mi-a starnit curiozitatea a fost faptul ca femeile au interdictie in a vizita muntele. De altfel si pentru barbati, numarul de vizitatori este limitat.  Pentru straini se acorda zilnic 120 de permise, din care 100 pentru ortodocsi, iar 20 pentru alte religii. Granita dintre Grecia si Muntele Athos, mai mult simbolica, este reprezentata printr-un gard de sarma pe care din loc in loc sunt asezate panouri metalice care amintesc ca femeile nu au dreptul sa intre. Interdictia este generalizata si asupra animalelor, deoarece in afara de gaini, pasari salbatice si pisici nici un animal de sex feminin nu este permis.
Datorita numeroaselor incalcari ale legii, statul grec a luat masuri. Astfel incalcarea legii de interdictie se pedepseste cu inchisoarea pentru o perioada cuprinsa intre doua luni si un an.

Intrebat un parinte grec de ce calugarii tin atat de mult la "avaton-ul" Sfantului Munte, a raspuns simplu: "pentru ca iubesc femeile..." Se organizeaza croaziere cu vaporasul pentru cei care doresc sa vada de la distanta locul, dar m-am gandit ca de la distanta probabil pare un loc ca oricare. Poate farmecul si misterul locului, ideea de pelerinaj, de rugaciune si  ar trebui pastrat si nu neaparat transformat in atractie turistica.

Sithonia, sau degetul din mijloc, este impanzit cu zone salbatice, stancoase si impadurite, orasele cu castele si biserici vechi. Aici se afla morile de vant din Sikia. In apropiere de orasul Nikiti am descoperit cateva plaje stancoase, putin populate cu apa limpede si un nisip alb si sticlos.

Orasele precum Neos Marmaras, care in timpul iernii nu au mai mult de 3000 de locuitori ajung pe timp de vara la o populatie estimata de 20000 de locuitori. La orice pas gasesti localnici dispusi sa iti vorbeasca cateva cuvinte in limba ta, pentru a poposi la restaurantul sau magazinul lui de suveniruri. Portul Koufos, este faimos datorita adancimii sale naturale. In timpul celui de-al doilea razboi mondial aici au intrat submarinele germane, oferind accesul spre Marea Egee. Acum vezi vase de croaziera, de transport si de pescuit la cateva minute.
Ultimul deget, Cassandra, nu am mai apucat sa-l vizitam, pentru ca ne-au legat prea mult piscina de la hotel si ochelarii de scuba diving. In mare e plin de creaturi interesante. Arici de mare, mai multi decat ne-am fi dorit, pesti, caracatite, sepii pe cateva zeci de metri patrati ai sansa sa te intalnesti cu toate daca ai suficienta rabdare. Am inteles de la altii ca bratul Cassandra e cel mai populat, iar statiunile sunt mai cochete, mai multa galagie si distractie, plajele sunt mai mari si mai aglomerate, cu multe taverne si cafenele.

Cand am intrat in Grecia uitasem sa ne interesam de taxele de drum care trebuiau platite, asa ca am intrebat de vamesi ce avem de platit. Dupa ce ne-a chestionat unde mergem si de unde venim, ne-a spus razand: "It's all free. You can go free". Am ras si noi molipsiti de veselia lui si ne-am gandit ca sunt oameni relaxati indiferent de greutatile prin care trec si ei.

 Vizitand unul dintre orasele mari, Thesaloniki, cateva zile mai tarziu, am fost acostati de un vanzator ambulant african, care insista sa ne puna pe maini niste bratari impletite din fire. A intampinat o usoara rezistenta asa ca incerca sa ne convinga. "No money, no money". Auzind ca suntem din Romania a inceput sa ne insire mai multe nume de orase romanesti. Bucuresti, Timisoara, Oradea, Craiova Cluj. La Cluj a observat reactia noastra asa ca a continuat. Cluj, Champions League!! Intre timp terminase de innodat bratarile , iar no money s-a transformat in 2 euro. Am platit evident, vrajiti de faptul ca un african auzise ca echipa noastra  a jucat in Champions League. M-am gandit abia mai tarziu ce abordare psihologica au, si am incercat sa evitam sa mai strigam tuturor de unde suntem.
In ultima zi de vacanta, aveam sa privesc pe cineva manuind un zmeu. Mi-am amintit cand am facut ultima data asta. Eram copil, si eram tot la o mare. N-am reusit prea bine si imi amintesc ca m-am gandit atunci  ca va veni o vreme cand voi reusi sa-l fac sa zboare. N-am mai incercat de-atunci, dar promisiunea o pun pe lista.  Dupa o plimbare cu picioarele prin nisip, dupa inca o portie de soare si o baie in mare, am pornit inapoi spre casa fara prea multe cuvinte, ascultand muzica adusa de acasa. Din nou lanuri galbene si un peisaj plin de flori, un drum bombardat prin Bulgaria, o Dunare in care apunea soarele, caldura infernala, apoi adieri de vant, racoare, intuneric si acasa. O deconectare totala, o uitare de lume, o pierdere profunda in timpul trecut. Deja trecut.

Plec

Iau cu mine doar cateva lucruri esentiale.
Cateva haine, lotiuni de plaja si 2 carti.
Las acasa o mie de ganduri.
O mie le iau cu mine.
Las acasa un vis.
Pe altele le iau cu mine.
Azi asa aleg sa traisc.
In toate directiile.

Visuri in asteptare

Uneori ma simt prea prinsa in mine. Prea devorata de propria mea fiinta. Prea departe de a iesi la suprafata. Oare e grea intotdeauna calea ce trebuie urmata?

Incerc sa uit tot ce trebuie uitat. Incerc sa gasesc o cale de a-mi cere ierare pentru tot ce trebuie sa-mi cer iertare. Incerc sa imi demonstrez ca pot orice. Ca nimic nu ma doboara. Dar e greu drumul catre acolo unde vreau sa ajung.

Ma trezesc dimineata prinsa intr-o realitate care e alta decat cea la care visez. Iar visul meu se schimba cu fiecare privire. Nu mi-am inchipuit ca am sa pierd. Dar nici nu am indraznit sa ma gandesc ca am sa castig. Gresind imi zic ca asa trebuie sa fie, ca nu am de ales. Cred ca in noi toti exista teama de singuratate. Frica asta te face sa iei in viata decizii gresite. Sa accepti ce n-ar trebui, sa ierti ce nu e de iertat. Uneori ma gandesc ca daca am sa fiu  vreodata singura, va fi pentru ca am meritat. Si am sa mai  invatat ceva cand voi ajunge la lumina. 


Nu am incredere in oamenii care zic ca nu ar schimba nimic in viata lor. Ca asa cum a fost ea, cu bune si rele, ar trai-o din nou... la fel. Eu as schimba multe. Nu as mai rani oamenii, as incerca sa-i vindec. Nu as mai plange, as incerca sa accept. Nu m-as mai impotmoli in vre-o minciuna. Nu m-as mai uita in jos... am invatat ca pot cadea. Nu m-as uita in sus... pentru ca vesnic va fi prea departe. As iubi. As intelege. Nu as uri. Nu mi-as striga nemultumirea. As fi dreapta. As repara. As incerca sa fiu un om mai credincios. As spune ce e important. As indrazni sa cer. As oferi neconditionat.

Nu as mai cotrobai in lume cautand un ceva. Am pierdut atat timp fara sa stiu ca e aici, in mine. Nu as mai cere cuiva sa ma faca fericita. As sti ca singura pot sa imi ofer fericirea.

As schimba multe. As schimba tot. As trece altfel prin viata. Fara ezitari, fara greseli, fara pareri de rau.

Probabil vor veni zile albastre, luminoase, zile la care nu ne asteptam. 

Cerul imens, senin, plin de culoare, greu de sperante, incarcat de iluzia ca totul e posibil va sta garantie pentru toate visurile noastre.

Poate ca sunt visuri inocente, tembele, stupide, care nu vor in ruptul capului sa se raporteze la ce e posibil. Refuza cu incapatanare sa fie realiste, sa ia in calcul riscurile si sa intocmeasca planuri de contingenta cu zeci de factori de risc. Nu-si iau masuri de precautie si nu au planuri de rezerva. Ar fi inutile. 
Am ajuns sa cred ca visurile se implinesc by default.


As vrea sa le las sa se implineasca asa cum vor ele.
As vrea sa nu le ingradesc.

Mi-e dor de tot ce n-am trait inca!

Pierzi, castigi... esti pe drumul tau

Poate nici nu visezi sau nu constientizezi, poate nu iti pui intrebari si nu cauti sensul lucrurilor din jurul tau... Poate traiesti linistit fara griji, poate esti multumit sau doar te complaci intr-o situatie... Poate esti fericit sau doar ti se pare... Esti... pe drumul tau.

Sinuos, drept, cu gropi sau cu denivelari, la inceput pare o autostrada cu multe benzi pe care le poti schimba intre ele. Viata are multe optiuni, poti sa schimbi benzile, ai loc sa mai ocolesti cate o groapa, pana cand alegerile si drumul incep sa se ingusteze. Problema e cand pe nesimtite ai trecut de pe autostrada, unde posibilitatea de a alege parea multumitoare, pe un drum cu sens unic.  N-ai ce sa faci. Mergi mai departe si speri din toata inima ca la capat sa nu te loveasca acel semn nesuferit de drum fara intoarcere. 

Uneori, avem parte de zile mai putin bune. Poate afli ca un om pe care-l respectai, fata de care aveai sentimente frumoase te-a dat deoparte. Stii ca nu ai gresit cu nimic, poate sperai intr-o prietenie durabila. Azi nu mai insemni nimic... Nu stii de ce... Sau intelegi mai tarziu, cand afli ca acel prieten nu a fost capabil sa filtreze informatiile singur si s-a lasat influentat de altii. Ai fost doar o persoana cu care si-a impartit drumul o vreme. Te doare, te simti nedreptatit, dar trebuie sa accepti realitatea. Inveti sa dai prioritate si sa-i lasi pe altii sa treaca primii. Uneori justificarile sunt inutile. Oricat de trist ar parea suntem singuri pe drumul nostru, chiar daca ocazional e comun cu al altora. Vin intersectiile si inevitabil mai pierdem din ei. Daca vrei, poti invata din asta. Sa fii mai rezervat, sa intelegi ca uneori ai accesul interzis, sau ca e posibil ceva de platit.

Chiar daca nu-ti convine, drumul tau este vesnic un drum in lucru. 

Uneori viata iti arata clar indicatoarele de avertizare. Ca urmeaza sa urci sau sa cobori, ca urmeaza un drum alunecos sau cu denivelari, ca au loc caderi de pietre sau ca poti da peste... diverse animale.  

Uneori reusim sa ne ducem durerile si nemultumirile personale fara sa ne citeasca nimeni. Alteori nu ne lasa sa dormim. Ne trezim si incercam sa reparam noaptea ce-am stricat in cursul zilei. Privim in urma ce-am trait si realizam ca am pierdut controlul, ca poate fara sa vrem am provocat un accident.
Se intampla si accidente, pentru ca drumurie noastre sunt aglomerate, chiar daca in calatorie suntem singuri. Sigur, putem incerca multe metode de a repara caroseria, dar ceva urme raman pe sub vopseaua perfecta. Invatam ceva si din asta, si mergem mai departe. Invatam sa ne pastram mai bine controlul, sa fim mai prudenti, sa ne incredem mai putin in deciziile celorlalti sa ne asteptam la imprevizibil.

Cred ca e gresit sa tii in tine o nemultumire. Ajunge sa se reflecte in atitudinea ta, in purtarea ta fata de ceilalti. Uneori iti lipseste curajul, si iti justifici neputinta spunand ca ai avut o zi proasta. Uneori trebuie sa cedam in fata celorlalti, sa ii incurajam, poate sa ii iertam. Sa observam acel indicator lipsit de egoism, cedeaza trecerea, si sa intelegem ca nu tot timpul suntem pe drumul cu prioritate. Invatam si de aici ca nu intotdeauna vom primi ceea ce oferim, sau nu intotdeauna meritam ceea ce credem. Sa iertam, sa toleram, sa avem rabdare.

 Ni se intampla cand pierdem un prieten sa mai pierdem cativa, care il vor urma. Atunci cand nu ne reuseste cate ceva, cand altii aleg un drum diferit, n-avem decat sa ne resemnam in fata situatiei. De cand eram copil imi amintesc ca mi s-a explicat ca nu pot avea ce nu e al meu, ca nu pot tine cu forta oameni care nu isi doreau sa fie alaturi de mine si nu pot avea ceea ce nu trebuia sa fie al meu. Sa evit sa intru... pe un drum interzis. E greu sa te resemnezi in fata pierderilor dar uneori n-avem de ales. Uneori pierdem pentru a primi ceva mai bun. Dar poate pentru a pretui acel ceva mai bun trebuie sa trecem prin niste etape, sa cunoastem si ceva mai putin bun.

Sunt pregatita sa pierd tot ceea ce nu mi se cuvine, tot ceea ce nu era pentru mine, pentru ca am incredere ca drumul meu trebuie sa fie obligatoriu inainte.

Poveste de iarna

Ceva din iarna aceasta ma face sa imi amintesc de iernile vechi, batrane, de prin copilarie. Nu am mai avut ierni asemanatoare de atunci. Poate ca nu au mai fost ele, anotimpurile, la fel. Sau poate ca doar eu nu am mai fost la fel.
Diminetile acelea reci mi le amintesc si acum. Destul de reci, desi cu soare, nu reuseau insa sa ma infrigureze, lucru care a inceput sa se intample dupa o vreme. Apoi amiezile molcome, cu soare impaciuitor, cu fulgi de zapada care reuseau sa supravietuiasca asfaltului, cu sanii pe strazi si masini foarte rare, cu clatite facute de mama si povesti fantastice citite langa calorifer.
Iarna asta are ceva din timpurile de atunci. Nostalgie si chef de lectura. M-au deranjat nostalgiile de mica si tot de atunci nu am stiut ce sa fac cu ele. M-au deranjat fara de motiv. Cateodata imi imaginez ca port niste doruri ascunse de prin alte vieti. Oi fi pierdut regate, suflete, popoare…  Nu am sa inteleg niciodata de unde poate veni un sentiment de pierdere iremediabila, in absenta oricarei pierderi. Eu il aveam de mica, inainte de a pierde orice. Mi-l dadea iarna, vreo melodie, “Gandacelul”, “Moartea caprioarei”, “Fram , ursul polar” … Oricum, aflam mereu un Adevar greu de inghitit pentru mine, inca de atunci. Si a ramas asa: timpul trece si nu se mai intoarce, se petrec ispravi care nu se mai pot reface.

"M-as arunca direct in pat. Sigur as mai gasi sub perna cateva vise din copilarie... si-as cauta sa nu le strivesc sub povara grijilor de adult care mi s-au cuibarit sub frunte."


Vrajitorul din Oz a fost povestea mea copilariei mele. Pe vremea aceea sa pot evada intr-un loc ce nu exista parea destinatia perfecta. Citeam cate un pic din ea de cate ori imi nimerea in mana si aveam grija tot timpul sa o tin aproape. Intotdeauna iarna mi s-a parut anotimpul povestilor.  Zilele trecute, indemnata de cineva, care credeam ca nu ma cunoaste deloc, am luat o carte in mana: "Mecanica inimii" de Mathias Malzieu. De obicei imi alegeam cartile dupa titlu sau dupa rezonanta numelui autorului. Daca e trecut sau nu in manualul de literatura. Pana acum habar n-aveam ce pierd evitand lecturile usoare.  Norocul a fost ca mi-a placut inceputul.

"Intai de toate, nu atinge acele. In al doilea rand , stapaneste-ti mania. In al treilea rand, niciodata, nici in vecii vecilor, nu te indragosti. Caci atunci, pentru totdeauna, acul care arata orele la ceasornicul inimii tale iti va strapunge pielea, oasele ti se vor sfarama, iar mecanica inimii se va strica iarasi."

Bine, povestea e simpla si fantastica. Mi-a amintit de vrajitorul copilariei mele. Un baietel, Jack, renegat de mama sa la nastere, ramane la un adapost condus de dr. Madeline. Unde e magia in toata povestea? Jack are probleme cu inima, asa ca in loc de inima ii este pus un ceas. Odata cu ceasul vin si niste instructiuni de utilizare, iar prima dintre ele este sa nu se indragosteasca pentru ca ceasul nu va rezista unor sentimente puternice. Oare respecta cineva instructiunile de folosire ale unui ceas? Ei bine, Jack, copil neastamparat le-a incalcat. Se indragosteste de o fata pe care nu vazut-o decat o singura data, si al carui nume nu il cunoaste. Ii spune "micuta cantareata" si porneste intr-o lunga calatorie in cautarea ei. Dar o data cu sentimentele impartasite, apar gelozia si neincrederea care il distrug relatia, visele si inima. Adica ceasul... E o poveste de citit daca sufletul iti tanjeste dupa iubire. E o carte simpla ca o zi de iarna incalzita de rasuflarea unui copil. Te face sa visezi si apoi te arunca in realitate.

"- Pot sa dau timpul inapoi schimband sensul acelor de ceasornic?
- Nici sa nu-ti treaca prin minte, o sa fortezi rotitele si o sa te doara rau. Nu poti sa faci nimic. Niciodata nu putem reveni asupra faptelor savarsite in trecut, chiar daca avem un ceasornic in inima."

Povestea incepe iarna. Poate intamplator, dar iarna oamenii imi par ca au expresii mai triste, ingrijorate. Se lasa frigul, totul e inghetat, fara culori. Eu iarna, sunt mai serioasa. Daca vrei sa uiti, iarna e cel mai potrivit. Te ning zapezi si te acopera. Poti ramane rece ca gheata. Eu, toata viata mi-am dorit sa nu uit. Sa-mi amintesc fiecare cuvant nepotrivit, fiecare durere, fiecare pas, fiecare rana, fiecare lacrima. Sa pot sa-mi amintesc pana cand reusesc sa nu mai tresar la amintirea lor. Maturizare? Sau lectii invatate.
Uneori te incapatanezi sa renunti la ceva. Renutarea doare. Dar doare mai putin cand te obisnuiesti cu gandul. Cand iti tii in frau dorinta. In urma focului, raman doar cativa carbuni incinsi. Sunt atatea lucruri la care nu vrei sa renunti, dar uneori nu ai de ales. O mana de cioburi iti ramane dupa ce paharul ti-a scapat printre degete. O mana de stele stinse si taioase. Iarna are si ea rolul ei. Te ridici, privesti dezamagit in urma, iti faci curaj si astepti primavara cu un nou incepuut.
Mecanica inimii mi-a reamintit dorul de minuni. Minunile acelea pe care ai tendinta sa nu le observi mereu, sa nu ti le amintesti in fiecare zi. Minunile acelea care se numesc iubiri impartasite, vise in doi,  imbratisari venite din senin, zambete fara motiv,  flori uitate prin carti sau tot ce a fost frumos si vrei sa revina.
Traiesc anotimpuri in depresie, anotimpuri in dor, anotimpuri in vise si dorinte...
Traiesc... timp irosit.

"Daca te temi ca o sa-ti fie rau, nu faci decat sa maresti sansele de a ti se face rau. Uita-te la acrobati, crezi ca se gandesc vreo clipa ca or sa cada cand merg pe sarma? Nicidecum, accepta riscul si savureaza placerea de a infrunta pericolul. Daca-ti duci viata cu ochii in patru sa nu-ti rupi ceva, o sa te plictisesti de moarte, sa stii… [...] Fii imprudent, dar mai inainte de toate daruieste, daruieste-te fara sa te gandesti prea mult!

E timpul sa-mi strang bagajele cu vise. E timpul s-adorm.