Ma urci la cer, si apoi uiti sa ma cobori...

Uneori lucrurile esentiale ti se releva prin intamplari obisnuite, pe langa care de cele mai multe ori treci fara sa le bagi in seama.

Azi a fost o zi frumoasa de vara. Potrivita pentru plimbari, visare si maini stranse care nu vor sa se desparta. O zi cum poate fi si maine, daca nu uitam sa ne bucuram de ea si daca nu alegem sa sa vedem doar lucrurile care nu ne convin.
Iesind la o ora rezonabila de la serviciu, aveam un pic de timp pentru mine. Imi place sa ies in natura si sa ma prefac ca dispun de tot timpul din lume. Azi, m-am oprit din mers, m-am asezat pe iarba si m-am gandit la oamenii din jurul meu. La cum ar trebui sa fiu ca sa-i multumesc. La ce as putea sa fac ca sa fie fericiti. Cand  mintea mea cauta solutii in natura, universul se misca altfel. Isi incetineste parca ritmul. Sau imi pasa mie mai putin de el...

Eram langa padure, intr-o zona unde ies oamnenii cu animalele sa se relxeze. La un moment dat,  un pui de catel alearga fericit pe langa mine. Mititelul, a reusit sa-mi capteze toata atentia. Pentru un timp, am uitat de gandurile mele si ma bucuram de zbantuiala lui zanateca. Urmarindu-l cu privirea am inceput sa vad mai mult. Era cu doi barbati si un baietel de vreo 4-5 ani. Trec pe langa mine, ducandu-se un pic mai departe. Eu, fascinata, urmaream catelul, cu ochii mari. Mi-s dragi animalele, dar n-am avut prea multe in grija pana acum.
Catelul fugea de la unul la altul cu chef de joaca, topaia si fenta atingerea lor. Baiatul tipa batand din picioare. Ma gandeam ce frumos e sa-ti cresti copilul cu dragoste pentru animale, fara sa te gandesti la micile neajunsuri care vin odata cu ele. Visam, cu ochii deschisi, la o casa cu curte, cativa copii si un catel jucaus.

Brusc, m-am trezit din visare.
Baiatul parea speriat de apropierea in goana a puiului, de joaca lui prea agitata. Unul din barbati intervine brusc apucand animalul de ceafa. Il ridica si-l tranteste usor de pamant. Catelul se scutura, se duce putin mai incolo, nedumerit. Dupa cateva secunde uita, si o ia de la capat. Cauta joaca de parca nimic nu s-ar fi intamplat, ceea ce ii mai atrage o serie de trantituri, ghionturi plus o sticla de apa turnata pe spinare. Barbatii il tineau cu forta, iar baiatul turna apa rece pe el, razand si strigand de bucurie ca l-a invatat minte.

Starea mea s-a schimbat brusc. Ma trezisem cu totul la realitate. Am pornit spre casa cu inima stransa si gandul ca suferinta se invata. E ceva adaugat. Ceva primit prin experientele pe care le inchidem in noi cu o anume cheie. Catelul va deveni un caine violent, sau unul fricos sau cine stie cum, nu pentru ca el e violent, sau fricos, ci pentru ca in faza asta inocenta ii e “corectata” prin gesturi pe care nu le intelege, dar care ii graveaza incet incet un fel de a fi.
La fel, si oamenii din jurul nostru, ne corecteaza atunci cand exuberanta noastra ii incomodeaza, cand vor sa ne aminteasca ca lucrurile nu sunt chiar asa grozave cum vrem sa fie, sau cand vor sa arate ca sunt mai puternici.

Toti venim aici inocenti, visand la bucurii si lucruri frumoase. Poate undeva in adancul nostru ramanem asa, dar acoperim fiinta pura sub multe straturi de frica, nesiguranta, neajuns, abandon, adaugate prin invatare, prin acumulare de diverse experiente.

Stiu ca ar trebui sa vad lumea cu ochi mai realisti. Sa invat din "corectiile" aplicate de ceilalti, sa ma bucur cu masura, sa-mi ajustez corect asteptarile de le oameni, sa visez mai putin.

Cat despre suferinta,  refuz sa o invat.
Sunt convinsa ca fericirea exista pe undeva.
Dar probabil trebuie downloadata...