Bunicul Traian

Mi-e draga viata in frumusetea ei simpla in care se lasa cunoscuta, revelata in lucrurile obisnuite, care ma fac sa-mi recastig brusc inocenta. Multumesc zilnic pentru bucuriile din viata mea, pentru oamenii de langa mine, pentru ce am si pentru ce sper ca voi primi. Am rabdare cu viata si ea are rabdare cu mine. Imi place sa ma joc, sa glumesc, sa creez, sa iubesc... Imi plac oamenii si imi plac povestile lor.

Bunicul meu era un mare povestitor. Am descoperit asta in ultimii ani din viata lui, cand avand probleme cu un picior, a ramas mai mult in pat si a lasat munca la camp pe seama altora. Stateam zilnic in jurul lui in speranta ca poate isi mai aminteste cate ceva din perioada grea prin care a trecut in vremea razboiului. E drept, sunt amintiri vechi din vremea cand padurea de langa casa bunicilor mi se parea mare.  O vorba auzita intamplator de la matusi sau vecini, o intamplare povestita la marginea drumului despre lumea de demult ma facea sa merg la bunicu sa aflu mai multe. Se aseza pe scaun, ma lua in brate si ma intreba "ce mai faci tu fata draga" intrebare la care nu stiam niciodata ce trebuie sa raspund, pentru ca niciodata nu mi se parea ca fac ceea ce ar fi trebuit. Asa ca il provocam intotdeauna la povesti.
Imi amintesc ochii lui vesnic inlacrimati cand urma sa imi povesteasca ceva, stralucind parca de o bucurie fara nume. Focul imi aminteste de el, pentru ca intotdeauna zicea "hai sa mai bagam un lemn pe foc". Si incepeau povestile...

Si povestile lui erau inspaimantatoare despre oameni sfartecati in razboi, despre copii cu arme in maini si despre lagarele rusesti in care a ajuns. Imi povestea ca ajunsese la 40 de kg dupa o boala grea netratata si dupa foametea pe care o rabdase acolo. Imi povestea cum prietenul si vecinul lui ii macera oasele ramase de la mesele rusilor, si ii facea o pasta cu care l-a pus pe picioare. Povestile lui se refereau tot timpul la mancare pentru ca eram un copil mofturos si trebuia sa-mi dea un exemplu. Imi povestea ca a mancat luni in sir coji crude de cartofi si frunze de loboda. Cateva degete de la picioare ii degerasera de la frigul pe care l-a rabdat, iar imaginea camarazilor morti pe care trebuiau sa ii arunce intr-o groapa comunca alaturi de locul unde lucrau cred ca l-a urmarit toata viata. Nu l-am auzit sa vorbeasca cu ura sau cu regrete. Credea ca a trait ceea ce trebuia sa traiasca.
Se emotiona repede bunicu' Traian. Si la bucurie si la tristete. Iar bucuria lui erau nepotii. Cand erau in jurul lui avea ochii stralucitori. "A meritat" imi zicea. Iar eu nu intelegeam atunci ce. Zicea ca fiecare moment greu petrecut departe l-au facut omul care era si l-a dus mai departe spre bucuriile ce aveau sa vina. Mi-a aratat ca doar noi ne putem face viata mai frumoasa, putem alege ce vrem sa retinem din experientele noastre, doar noi putem sa ne jucam cu amintirile dupa plac. E alegerea noastra daca vrem sa ne plangem de mila sau sa mergem mai departe si sa ne bucuram de ce-am trait... Bune sau rele...
Luna asta ar fi implinit un numar de ani... Nu mai stiu cati...
La multi ani, bunicule!

Cu gandul la Mos Nicolae

Stiu ca intotdeauna noaptea de 5 spre 6 decembrie a fost una magica.
Venea Mos Nicolae sa pandeasca pe la geamuri... Daca eram cuminti si dormeam, ne  lasa in cizmulite dulciuri si portocale, iar daca eram lenesi si neascultatori ne lasa cate un avertisment sub forma de nuielusa.
Dar pe Mos Nicolae, nu l-a vazut nimeni, niciodata. Nu-l vezi facandu-si atata reclama ca si Mos Craciun si nici nu are o fabrica de jucarii in care pune spiridusii sa lucreze. Nu are caleasca trasa de reni si nici ajutoare.  Pentru ca vroiam sa ii spun mai multe ingerasului meu despre el, am cautat sa vad ce povesti se mai leaga de Mos Nicolae. Asa am aflat ca Nicolae provenea dintr-o familie instarita, iar la moartea ambilor parinti, cat era inca copil, a mostenit intreaga avere, pe care s-a hotarat sa o foloseasca pentru a ajuta cat mai multi oameni nevoiasi.
Am aflat de povestea celor trei surori sarace, care datorita faptului ca nu aveau zestre nu puteau sa se marite. Povestea spune ca atunci cand fata a ajuns la vremea maritisului, Nicolae, a lasat noaptea la usa fetei un saculet cu aur. Povestea s-a repetat si cu celelalte doua surori. La ultima fata, parintele, curios sa vada cine ii capatuieste fetele a asteptat noaptea si l-a vazut pe Nicolae lasand saculetul de aur. Pentru ca secretul a fost aflat, a ramas un obicei ca oricine primea un dar neasteptat sa ii multumeasca lui Mos Nicolae.
In traditia noastra Mos Nicolae apare pe un cal alb si pazeste Soarele care incearca sa se strecoare pe langa el spre taramurile de miazanoapte pentru a lasa lumea fara lumina si caldura. El ajuta vaduvele, orfanii si fetele sarace la maritat, este stapanul apelor si salveaza de la inec corabierii, apara soldatii pe timp de razboi, motiv pentru care este invocat in timpul luptelor. Traditia crestina ne spune ca ii pedepsea pe cei care se abateau de la dreapta credinta lovindu-i cu nuiaua peste maini.

In Ghana mosul vine din jungla, iar in Hawaii, el vine cu barca, dar peste tot lasa o urma...

Imi amintesc cu cata nerabdare incercam sa fortez somnul in noaptea lui Mos Nicolae. Stiam ca nu ii place sa fie surprins si stam cat de grav era sa ma gaseasca treaza. Dimineata ma trezeam devreme sa nu pierd nici un moment, curioasa daca cizmulitele si comportamentul meu de-a lungul anului au fost pe placul mosului. La scoala era agitatie mare. Toti vroiam sa povestim cat mai convingator ca Mos Nicolae a trecut pe la noi pe acasa. Daca cineva se arata sceptic era exclus din grup sau era acuzat ca a primit doar nuielusa...

Acum e plin prin oras de cadouri care ii ajuta pe unii sa isi aminteasca de propria copilarie si sa-i ajute pe micutii lor sa o traiasca. Altii, stau deoparte si privesc de pe margine spectacolul bucuriei, se obisnuiesc cu noua realitate, cu greutatile tot mai adanci si mai dureroase. A trecut si Mos Nicolae in alta etapa a vietii, e mai batran, mai singur si mai uita de unii. Greutatile vietii l-au facut mai dur, mai aspru cu cei care gresesc. De multe ori nu mai e suficient sa ne culcam devreme sau sa ne curatam ghetutele.
Stiu ca sunt probleme mai grave, sunt alte prioritati, dar noi adultii trebuie sa pastram vie memoria lui Mos Nicolae. Copiii merita sa il cunoasca. Copilaria lor trebuie sa fie senina, privirea lor nu trebuie sa aiba nici o umbra.
In seara asta ghetutele sunt aliniate la usa. Poate Mosul nu va ocoli pe nimeni... Sper asta pentru toti cei care au uitat sa mai creada in el. Si daca il vad, il trimit mai departe.

Vrei sa fii mamica mea?

De 2 zile a inceput luna sarbatorilor. Luna copiilor si a bucuriilor pe care le citim in ochisorii lor. O luna in care decat sa ne batem cu pumnul in piept ca postim am putea sa facem mai mult. Am putea sa punem deoparte ironiile, criticile, egoismul, mandria si rautatea. Am putea sa ne sunam mai des parintii. Sa le dam o imbratisare oamenilor pe care altii i-au uitat. Sa incercam sa schimbam in bine lucrurile, pentru cei care dimineata de Craciun e doar o alta zi. In fiecare an, ma gandesc de sarbatori ca sunt oameni care ar merita mai mult. Si mai ales sunt copii care ar trebui sa primeasca mai mult.

Cred ca eram in liceu cand am mers prima data la un orfelinat cu sacul cu jucarii. Tin minte ca ingrijitoarele de acolo ne-au invitat in curtea de joaca sa ramanem un pic, sa-i vedem pe copii cum se bucura de lucrurile primite. Nu conta ca e o papusa din ate, o masinuta fara roti sau o jucarie de plus uzata, pentru ei era un lucru minunat care va deveni obiectul de joaca preferat. Unii mai marisori se tineau deoparte, afisand in aer superior. Imi mai amintesc doar de cativa care m-au impresionat. "Pe mine mama nu m-a abandonat. M-a adus aici pana o sa ii fie mai bine si apoi ma ia inapoi" zicea unul dintre ei. Mai tarziu, am aflat de la ingrijitoare ca il adusese de 3 ani si nu l-a mai vizitat. Oare ce suflet poti sa ai, sa ii spui unui copil sa te astepte si apoi sa uiti de el?
Un altul imi amintesc ca mi-a facut o demonstratie cu mingea de fotbal. "O sa devin la fel de faimos ca Hagi, si apoi parintii mei o sa fie mandri de mine". Inghiteam in sec, gandindu-ma ce lucruri marete trebuie sa faca unii ca sa isi multumeasca parintii... Iar ai mei sunt multumiti doar daca sunt... un copil ascultator. Bineinteles toti vroiau sa vorbeasca, sa isi spuna povestea, sa arate ca merita atentie. Era o jungla in care daca nu strigai tare nu te faceai auzit. In toata harmalaia asta, un copil mi-a atras atentia. Avea cam 4 ani si statea deoparte. Plangea. Dar nu asa cum plang copiii, cu oftat, cu icnete sau cu zbieraturi. Plangea ca un adult, cu privirea pierduta spre poarta, cu manutele stranse pumn si lacrimile ii siroiau pe obraz in nestire. Imi amintesc ca mi s-a parut un copil tare frumos si am stat cu el o vreme tinandu-l de mana. Nu am vorbit prea mult pentru ca nu vroia sa spuna nimic si atunci am tacut amandoi in timp ce ceilalti se jucau. Era acolo doar de patru zile. Si indiferent de activitatile pe care le faceau, el statea deoparte cu ochii la usa. Nu cred ca i-am adus prea multa alinare. Mi-a adresat doar cateva cuvinte, cand l-am lasat de mana ca ne pregateam de plecare. "Vrei sa fii mamica mea?" Atat m-a intrebat, iar eu, eram prea nepriceputa sa-i raspund. Asa as fi si acum...

Mi-am amintit de toate astea pentru ca luna decembrie ar trebui sa fie perioada in care ne amintim de cei mai putin norocosi. Nu trebuie sa fac mare lucru decat sa ma uit in jur la lucrurile care ma incurca, de care nu mai am nevoie sau care-mi prisosesc. Jucarii. Rechizite. Haine pentru copii. Decoratiuni de Craciun. Dulciuri. Orice.
Voua nu va sta nimic in cale? 
Hai, stiu ca se poate...
Nimic? Uitati-va bine!