Din cutia cu amintiri

Senzatia sa mergi... ca te plimbi fara o directie anume, e ceva de nepretuit. De obicei fac asta pentru a observa oamenii. Uneori ascult ce vor sa-mi zica, alteori doar observ. Imi place sa le zambesc celor pe care ii vad, pentru ca de obicei primesc buna dispozitie inapoi. Daca vrei sa ai o zi minunata, spune-i o vorba buna celui care nu se asteapta, fa-i o surpiza placuta unui om cu privirea trista, asculta cantecul vantului si impartaseste-l cu restul lumii, bucura-te de lucrurile mici sau invata-i si pe altii s-o faca.

Zilele trecute am intrat prin piata. Cald si soare, mese colorate, lumina si o culoare rosie de la acoperisul pietei. Ziua era minunata, dar nimeni nu parea sa observe. Langa mine un batranel incerca sa isi puna in plasa cateva pastai de fasole. Nu stiu cum reusea, ca ii scapa tot timpul cate una. Incepuse sa bombane suparat pe viata. In lipsa altcuiva isi varsa naduful pe tanara de la tejghea, dar nu vroia nici sa se lase ajutat. "Nu vezi ca pot? Lasa-ma in pace. Mi-o aleg singur"... si iar era nevoit sa se mai aplece dupa cate o pastaie. Am asteptat ca si cum as fi avut tot timpul din lume, desi nu il aveam, si il priveam pe batranel incercand sa-mi imaginez prin ce a trecut in viata pana sa ajunga in acel loc. Probabil a simtit ca il privesc pentru ca s-a intors spre mine si mi-a zis imbufnat "In loc sa te uiti la mine nu vrei sa ma ajuti?" M-a luat pe neasteptate pentru ca inca visam la viata lui cand am observat ca vorbeste cu mine. "Am crezut ca nu vreti ajutor" i-am zis nedumerita gandindu-ma ca oamenii spun una si de fapt vor altceva. "Nu vreau sa mi-o aleaga ea, ca e marfa ei si-mi pune pastai urate ca mine". Am inceput sa rad umplandu-i punga cu pastai nealese. A ras si el si le-a acceptat. Avea privirea senina si probabil lumea ii parea mai frumoasa. Un moment nefericit nu merita sa ne strice intreaga zi. Mai bine il luam in ras si-l indreptam. M-am gandit ca multumirea tine de noi.... e alegere si act.

Imi place uneori sa cotrobai prin podul bunicilor sau caut lucruri vechi si sa le scot la lumina. Nu e nimic de valoare. Am gasit acolo jucarii pastrate de dragul nepotilor, lucruri vechi, inutilizabile, unele roase de molii sau ingalbenite de vreme, tesaturi facute de bunica sau lucrate de mainile ei, caiete de-ale mele din clasele primare. Mi se par frumoase toate vechiturile alea. Recunoasterea frumusetii lumii e ceea ce o face minunata. Indiferent asupra carui lucru ne oprim atentia, piatra, planta, fiinta, loc, momentul nostru de prezenta, felul in care le privim, le fac sa straluceasca. Probabil oricui i-ar fi parut niste vechituri ce trebuiau demult arse, dar eu le vad ca pe niste comori. Printre comorile acelea, am gasit zeci de scrisori ale tatei si fratilor lui. Erau scrise de acum aproape 40 de ani. Sortate frumos probabil de catre bunica, cate o legatura pentru fiecare din cei trei copii ai ei si legate cu sfoara. N-am avut prea mari rezerve in a desface legaturile si am inceput sa citesc. Legatura mai mare era cea a fratelui mai mic al tatei, care plecase cel mai departe de casa, probabil in armata, iar viata i-a rezervat o mare iubire prin locuri straine, care inca mai dureaza. Scrisorile, uitate probabil in "cutia cu amintiri" alaturi de alte maruntisuri atata vreme, au pastrat valoarea cuvintelor. Erau cuvinte frumoase, care marturiseau iubiri, dor de casa si planuri de viitor. Erau amintiri, sentimente, sperante, ganduri si vise. Acum... le scriem in format digital, dar oare au aceeasi valoare? Cu un singur click se sterg acum visele noastre...
Ce frumos ar fi sa ne punem din nou sufletul sa vorbeasca desenand  litera dupa litera, pe foi aranjate si parfumate... Parca daca scriem pe hartie gandurile noastre suntem datori sa le luam mai in serios. Verbal... promitem prea usor...

Fara zbor n-are rost sa traim

Uneori un falfait de aripi sparge monotonia cerului.

Alteori e nevoie de o floare.

Dar intotdeauna un fluturas iti readuce optimismul in viata. 

 

Revelatii

Imi amintesc exact...
 Cand eram copil, in unele momente totul incremenea. Lucuri pe langa care treceam de obicei fara sa le dau prea multa atentie, capatau dintr-o data o aura neobisnuita. Deveneau importante. Acum as zice ca erau revelatii, dar atunci mi se parea ca lumea se cristaliza. Imi amintesc de exemplu de o eticheta de pe o sticla. Nici nu mai stiu ce continea sticla respectiva, dar imi amintesc eticheta. Poate v-o amintiti si voi. La inceput mi s-a parut frumoasa, cu doi oameni tineri imbracati in costume populare. Apoi am observat ca el, tinea in mana o sticla identica cu cea pe care o tineam eu in mana, si sticla lui avea normal eticheta, pe care mi-o inchipuiam cu aceiasi tineri, care tineau aceeasi sticla cu eticheta, doar ca mai mici si mai mici. Acela a fost momentul revelatiei...
"pai oamenii astia, care incep cu mine, nu se termina niciodata…"

Toti credem la un moment dat ca suntem cei mai importanti de pe pamant... .

Il castello di Miramare

Albul de poveste al zidurilor, verdele proaspat al gradinii si albastrul nostalgic al marii dau castelului o imagine de vis. Sunt mii de castele in Europa si fiecare are o poveste inchisa intre ziduri. De multe ori intram, vedem, si nu ascultam povestea. Suntem grabiti pentru ca tot timpul sunt multe de vazut. Dar uneori e bine sa si asculti.

La Castelul Miramare am ajuns mai mult din intamplare. Gasisem pe internet informatii, fiind dat ca unul din punctele de atractie ale orasului Trieste. Apoi, am vazut o fotografie a lui pe unul din peretii hotelului unde am stat si am cerut mai multe informatii de la “il padrone”. Mi-a vorbit cu multa pasiune despre el. Ii cunostea istoria si in cateva fraze mi-a explicat ca e un castel construit de un barbat de rang inalt, ca declaratie de dragoste pentru tanara lui sotie, fiica de imparat... Se parea ca m-am trezit din nou intr-o poveste.
Intr-adevar, povestea lui are de toate. Intrigi, dragoste, tradare si moarte. Un blestem apasa asupra castelului. Se spune ca oricine locuieste acolo va pieri prematur de o moarte violenta. Istoria ... sustine blestemul.

Construit de arhiducele Maximilian de Habsburg intre 1856 si 1860 pentru tanara si iubita lui sotie Charlotte a Belgiei, cu intentia de a-i oferi  un loc plin de dragoste, un loc unde sa se refugieze din tumultul vietii orasului. Povestea spune ca cei doi s-au cunoscut la o serata dansanta. Carlotte, singura fiica a primului imparat al Belgiei era considerata una din cele mai frumoase femei ale Europei din acele vremuri, ambitioasa, inteligenta, cunoscatoare a sapte limbi straine, dar crescuta de un tata rece si indiferent si o mama mai mult absenta, lucruri care si-au pus amprenta asupra psihicului tineriei fete. Maximilian, fratele mai mic al imparatului Austriei, blond, cu ochi albastri, visator si cu inclinatii artistice, lipsit de ambitii politice, a fost vrajit de frumusetea Charlottei.

Tineri si indragostiti, au dus o viata de basm pana situatia politica a vremii s-a schimbat si amandoi au ramas fara sustinere. Au renuntat la vechile titluri nobiliare pentru o viata noua.  Dorinta de faima si putere a tinerei sale sotii l-a facut pe Maximilian s-o ia pe drumurile Mexicului, in 1864 unde i-a fost promis tronul de catre Napoleon al III lea. Era ultima aventura a politicii coloniale, care se va sfarsi tragic in mai putin de trei ani...  Situatia politica a Mexicului era una mult mai dificila decat in previziunile sale, iar Carlotte se intoarce pe continent pentru a cauta sprijinul lui Napoleon al III-lea sau al Papei Pius al IX-lea in incercarea de a stapani multimea. Acestia si-au retras insa promisiunile facute, iar Maximilian, nimerit in mijlocul unui razboi civil este luat prizonier de catre republicanii lui Benito Juarez si impuscat la scurt timp. Carlotte, avea in acel moment 26 de ani, varsta la care a manifestat primele semne de nebunie. Soarta ei a fost la fel de nefericita chiar daca a supravietuit. Moartea sotului ei a tinut-o multa vreme in intuneric.

A trait 77 de ani, singura, intr-un castel din Belgia, dar departe de Miramare si fara a-si recapata vreodata ratiunea.
Povestea incepe cu "a fost odata un print si o printesa care se iubeau". "...si au trait fericiti pana la adanci batraneti" se implineste oare vreodata?

Timpul

Vedeam intr-o zi in parc un bunic care ii citea unui baietel blondut de vreo 5 anisori o poveste. Oricine trecea pe langa ei, putea auzi ce bataie a incasat balaurul cu sapte capete. Baiatul insa era preocupat de avionul pe care-l tinea in mana.

"Uite, as putea sa ma prefac ca se prabuseste.." 
"Daca nu esti atent nu are rost sa-ti mai citesc." 
"Bunicule, dar eu vreau povestea cu soldatelul de plumb".

Era timp sa asculte orice poveste. Cand esti copil, timpul nu  are relevanta. Copilaria nu se ia la intrecere cu nimeni. E plina de descoperiri, jocuri si culori si are timp intotdeauna pentru toate.

In alta zi ma plimbam prin Parcul Mare. Un vanticel usor a adunat praful si frunzele deja cazute si le indrepta spre mine. Se adunasera cativa nori pe cer, iar aerul incepea sa devina tot mai umed. Imi plac florile de castan si imi place aerul care se simte inaintea ploilor de toamna. Aveam timp suficient sa ajung acasa inainte de a incepe ploaia. Dar nu-mi place sa cedez in fata ei. E doar apa... nu provoaca nimic iremediabil... de ce sa grabesc timpul?

Si totusi, timpul nu e rabdator. Cu cat am mai multe optiuni cu atat ma simt mai incoltita de el.

Oamenii de langa noi, toti se plang ca nu au timp pentru lucruri care sa-i bucure. Dar cand te intalnesti cu cineva si pui banala intrebare "ce ai mai facut in ultima vreme" aproape toti raspund... "mai nimic... munca, casa... nu mai am timp pentru nimic altceva". Scuza ca nu mai avem timp mie imi suna a comoditate, a lene sau chiar a minciuna. Poate ne pacalim singuri ca e asa, sau poate suntem constienti ca scuza asta ne scoate din incurcaturi. Lumea e mare, sunt multe de vazut, de facut, de cunoscut, de aflat, de citit, de ascultat, de simtit, de incercat...
Singura problema e ca nu vom apuca sa facem tot ce ne pune la dispozitie viata. Mai rau e cand gresim si nu mai avem curajul sa reparam. Timp ar fi si pentru asta, dar ne e frica de reactii si ne e greu sa ramanem pe umeri cu o vinovatie pe care sa ne-o asumam mai departe. Poate ca dincolo de zidul pe care noi il ridicam e mai multa intelegere decat ne-am astepta.  Nimeni nu-i perfect, si timpul cu atat mai putin.

De dimineata devreme am deschis ochii. Nu mai aveam somn, asa ca am sarit rapid din pat. A urmat rutina matinala, o cafea, o poveste, nimic deosebit, nimic iesit din comun. O noua zi placuta, ploaie, nori, soare, copii, oameni, zambete, flori, pasarele, lumina...

Ce-o fi asa placut azi?
O noua zi...
o noua toamna...
inca un an...
si tot adun...