Stefanut

Cu ceva vreme in urma, mi-am amintit de o poveste din alta viata. O scriu acum, insotita de fotografiile lui Zsolt, pentru ca intotdeauna stau prost cu rabdarea. Merci Zsolt, ca ai facut un drum prin copilaria mea. :)

http://kisszsoltphotography.blogspot.com/

E o poveste de dragoste care reuseste sa-mi smulga zambete de cate ori imi amintesc de ea.
Il chema Stefanut. Si-mi era drag pur si simplu. Exercita asupra mea o fascinatie careia cu greu ii faceam fata. Cand aparea, lasam totul balta si mergeam sa bantuim impreuna pe dealuri. Era mai mare decat mine. Eu aveam aproape 6 ani, el 8 sau 9. Murdar pe fata, jerpelit, traia intr-un bordei, la marginea satului in care locuiau bunicii mei. Avea o gramada de surori si frati, si o mama bolnava.

Imi amintesc ca mereu ii era foame. Pentru cativa banuti si o masa de pranz, plimba caprele unui vecin de-al nostru. Asa l-am cunoscut. Eu, eram o piticanie cu parul negru, foarte slabuta si nu foarte sociabila, care se plictisea prin curte, nemultumita de partenerii de joaca, aceiasi veri, lipsiti de imaginatie cand era vorba de jocuri noi. Cand mi-am dat seama ca trece zilnic prin fata portii noastre am inceput sa-l pandesc de dupa gard. Trecea cu caprele, tarandu-si cizmele de cauciuc mult prea mari, stergandu-si nasul de maneca puloverului sau scuipand din cand in cat cate o flegma pe pamant, iar mie imima incepea sa-mi bata mai tare. Nu-mi amintesc cum am intrat in vorba, dar stiu ca dupa o vreme am inceput sa-l insotesc. Ascundeam de bunica cate o bucata doua de paine, si cateva linguri de zahar pe care le lipeam cu apa de paine pentru un picnic de vis. Ma umplea de respect autoritatea pe care mi se parea ca o are asupra animalelor.

Era primavara  devreme, si imi amintesc ca erau viorele pe camp. De-a lungul plimbarilor, imi amintesc cum fluiera un cantec si-mi povestea tot felul. Doua lucruri ma dadeau gata: fuma si injura. Urcam pe deal, ne asezam pe jos si scotea un pachet de tigari fara filtru. Mirosul fumului, clandestinitatea gestului, juramantul pe care-l facusem ca n-o sa spun la nimeni imi dadeau o stare de euforie, aproape de lesin. Cand zicea unei capre "tu-ti maica ma-ti" ramaneam incremenita de admiratie. Vedeam in el un tip stapan pe situatie, care sigur ar fi fost in stare sa sara la oricine ar fi indraznit sa-mi faca rau. Eram foarte mandra de prietenia noastra si cand treceam pe langa verisorii mei, fosti tovarasi de joaca, luam un aer superior, ridicam batul cu care mana el caprele si  strigam la cate una iesita din rand "hii boala, tu-ti maica ta". Copiii ramaneau muti de uimire, iar eu mergeam mandra alaturi de Stefanut, simtindu-ma deja prea matura pentru "tara, tara, vrem ostasi" sau "mi-am pierdut o batistuta". Nu-mi amintesc cat a durat. O vreme, bunicii mei au fost bucurosi ca mancam pe rupte, dupa ce inainte ma plimbasera pe la tot felul de medici, vraci si popi, necajiti ca nu vroiam sa mananc. Apoi, incepura sa se ingrijoreze ca prea veneam murdara acasa,  imi injuram papusile ca un birjar si pufaiam cu gesturi experte orice ciot de creion. Bunica s-a prins ca anturajul meu era dubios si mi-a interzis categoric sa il mai vad pe Stefanut. Am plans amarnic... am continuat sa-l astept zilnic si sa ii soptesc de dupa gard ca nu ma mai lasa buna Ana sa merg cu el.

Eu, ramaneam cu lacrimi amare in ochi, iar el, trecea indiferent, fara sa-mi arunce o privire, ca doar era ditamai barbatul... Si asta pana in ziua cand a trebuit sa ma intorc la Cluj. Incepea scoala...
Nu l-am mai vazut niciodata...