Probleme aramii, rezolvari aurii

De cateva zile am o idee fixa ca vine toamna. Vad in jurul meu oameni pe care ii apuca nostalgiile, dorul de copacei aramii, teama de zile mohorate, de ploi, de frig. De cand ma stiu am cautat partea buna a lucrurilor. Sunt un specialist in partea plina a paharului. Imi place caldura, dar apreciez si frigul. Ce pozitiv la frig? Ca strange oamenii in jurul focului.
In loc de frunze aramii, as prefera un camp cu maci, dar aramiul are farmecul lui.

Nu pot sa nu ma las influentata de cei din jurul meu. De zambetele lor. De supararile lor. De visele lor. Sau de lipsa acestora. Sunt ca un burete care absoarbe energii, sentimente, stari. Uneori imi doresc sa ma afecteze mai putin lucrurile. Sa simt mai cu masura. Echilibru. Dezlegari. Flori de portocali. Zile fericite. Rabdare?

Fericirea nu se cumpara, dar se plateste scump.

Uneori gandurile imi sunt atat de incalcite incat trebuie sa le eliberez. Si apoi orice gand trece, si face loc altuia si altuia si asa sunt intr-o continua schimbare, ma face sa fiu intr-o vesnica cautare. Nu incerc sa schimb nimic din mine, decat ceea ce imi face rau.
Si-apoi?
Alte ganduri.
Alte vise...

De ce trebuie in viata se alegem tot timpul cate ceva? Oameni. Prieteni. Locuri. Optiuni. Alegeri. Dezamagiri? Alte alegeri. Oare regretam alegerile gresite? Probleme. Solutii. Niciodata una singura. Mereu solutii.
Farmecul vietii? Gresesti. Repari. Iubesti. Suferi. Lovesti. Primesti. O iei de la capat. Oare cate lucruri bune trebuie sa faci intr-o viata ca sa crezi ca a meritat efortul? Unii oameni emana atata caldura, incat ai vrea sa ii tii prin preajma pentru totdeauna. Altii au nevoie sa fie incalziti.

Suntem despartiti de atata spatiu prin care cu greu razbat. Razbati. Uneori ne intalnim si explodam strabatand un infinit de linii paralele, din mai multe orizonturi din care nu stim sa alegem.
Si despartiti... Si dizolvati... Si departe... Si un fir ne mai leaga. Si tu esti verde, eu sunt roz, fiecare in capatul lui de axa, care isi invarte coordonatele se zbate intr-un cerc... Si trag spre tine, tragi spre mine si valuri de lumina ne imping inapoi si ne despart si ne dilatam si ne unim si facem vartej... si dispare tot. Vedem solutii si totusi iata-ne iar departe, urcand, si urcand… Si explodand, inflorind, ametind, confundandu-ne, dilatandu-ne, pierzandu-ne, regasindu-ne...
Ne leaga iar… o linie din sfera ta in cristalul meu si ardem impreuna si iar…
Nu cred in terapie. Sunt zen din nastere. 

Exista relatii care te sustin, care te fac sa te mentii pe linia de plutire. Exista relatii care te revigoreaza, care iti aduc aminte ca esti un om bun. Exista relatii vechi si familiare, ori altele cate iti ridica un milion de intrebari. Exista relatii pe care le intelegi, le accepti si altele pe care, desi stii ca iti fac rau, te incapatanezi sa le pastrezi, sa iti ocupe mintea si sufletul. Alegeri? Bineinteles. Niciodata una singura.
O sa ies si mai matura din povestea asta.
Indiferent de finalul ei.
E obligatoriu inainte chiar daca dam de curbe.

Varianta 1. - cu sfarsit fericit Varianta 2. - fara sfarsit

(Varianta 3 - nu exista)

Se intampla destul de des sa am dupa amiaza ocupata. Mai ales dupa ce apare toamna si se intuneca devreme.
Oricum, dupa caderea intunericului multe optiuni nu am la indemana pentru a-mi petrece timpul. Eu prefer soarele si lumina... Asa ca atunci cand am ocazia sa am diminetile mai libere ies la o plimbare mars fortat prin imrejurimi.  Acum cateva saptamani pe langa un parc pe unde-si plimba unii cainii am vazut un el si o ea. Destul de tineri, pana in 24 de ani. Ea imbracata intr-un tricou galben si jeansi rupti, el in maieu decoltat, muschii la vedere si pantaloni scurti. Trec peste parerea ca maieul e un obiect de imbracaminte care mai bine ar disparea, chit ca muschii curgeau regulamentar. Afara erau multe grade si baiatul si-o fi ales tinuta in functie de temperatura.
Pasul meu, de obicei rapid, a inceput sa se plieze pe mersul lor. Imi place sa vad tineri frumosi, oameni indragostiti, adulti tinandu-se de mana. Imaginatia mea incepe sa zboare si incep sa construiesc povesti frumoase fara sa am date concrete. Viata reala e prea banala.

Zilele trecute eram la o sedinta cu parintii. Profesorul de romana imi prezinta un test si imi spune: "Iulia e o eleva buna, dar la ora de romana e foarte visatoare". Am zambit gandindu-ma de cate ori parintii mei au fost chemati la scoala de profesoara de matematica pentru ca la ora ei zambeam cifrelor. "Sigur ca viseaza, la fel eram si eu, numai ca preferam ora de mate...". Nu stiu daca domnul Melancu a gustat gluma sau m-a crezut un parinte aflat in curs de maturizare. A zambit, a ridicat o sapranceana si a intrebat meditativ "Hmmm. Serios?" Serios, domnule profesor! Uneori cifrele spun povesti, alteori cuvintele, si de cele mai multe ori imaginatia. Iar starea asta te loveste cand nu te astepti si iti tulbura ratiunea. Sigur ar fi indicat sa te loveasca dupa ore. O sa transmit mai departe. Si promit seriozitate maxima. :)

 Tinerii din fata mea pareau sa fie capabili sa ma faca sa zambesc. Asa ca nu ma grabeam sa-i depasesc.
Eram la ceva distanta, dar am simtit o disensiune care ma facea sa raman prudenta mai in spate. Auzeam vocile lor rastite fara sa inteleg ce spun.Ea incerca sa fie cat mai convingatoare si vedeam cum din cand in cand il impingea destul de tare ca sa-l faca mai atent. Nu imi place violenta de nici un fel. Cred in puterea cuvintelor mai mult decat in cea a gesturilor. Asa ca mi se pareau imbrancelile femeii deplasate, dar am o toleranta destul de mare la comportamentele celor din jur. Cred ca oamenii sunt diferiti si e dreptul lor sa se manifeste conform experientelor acumulate. Incerc sa nu judec pentru ca sunt constienta ca perceptia mea e una subiectiva si nu pot cuprinde diversitatea situatiilor.
Prefer sa privesc lumea cu umor si imi imaginam ca poate vorbesc despre topirea ghetarilor in Laponia, despre ultimul satelit trimis pe Marte sau despre teoria heliocentrica a lui Copernic.  Pe neasteptate el se intoarce catre femeie si ii aplica o imbrancitura puternica ce o trimite la pamant. Ii arunca o privire scurta, cat sa vada daca e in regula, si merge mai departe. Sigur ca gesturile agresive ale ei mi s-au sters imediat de pe retina si am vazut doar o femeie agresata. M-am grabit sa o ajut sa se ridice de jos. N-avea nevoie. Dimpotriva. A alergat spre baiat, si dupa cativa pasi alaturi a inceput din nou sa-l imbranceasca. Mi-am schimbat directia incercand sa pastrez aparentele unei povesti frumoase. Mi-am imaginat ca in scurt timp se vor tine de mana.

Felul in care vedem lumea tine de interpretarea nostra. De modul cum decodificam niste semnale. Citeam intr-o zi o povestioara despre amerindienii la care au ajuns corabiile lui Columb. Povestea, mai mult cu iz de legenda, spunea ca amerindienii nu au vazut in prima faza corabiile aparute la orizont pentru ca nu aveau reprezentarea mentala a unei structuri ample plutitoare de tipul corabiilor. A trebuit ca un intelept de-al lor sa le spuna si abia apoi au inceput sa vada. Teoria pare limitata. Nu prea lasa loc imaginatiei. Ar fi greu sa invatam totul prin experiente propri, sa avem nevoie de cineva care sa ne creioneze lumea pentru a o vedea. E drept ca mi-e destul de greu sa inghit cartiele cu iz SF, si am observat ca incep sa construiesc imaginile pe baza filmelor vazute. Toate navele mi se par ca seamana cu Enterprise si toti extraterestrii cu E.T. :)

Dar sa revenim la finalul fericit. Doi tineri tinandu-se de mana. Fara imbranceli, fara agresiuni, fara lacrimi aparute pe furis sau regrete nemarturisite. Doar discutii aprinse pe tema teoriei relativitatii.

De ce n-ar fi asa simplu? Filmele se termina cand oamenii ajung la momentul fericirii.
In viata parca nici un sfarsit nu-i suficient de happy...
Realitatea suna mai bine
fara sfarsit....

Ordinea din lume incepe cu ordinea din noi insine

In ultimele zile am ascultat mult si am citit despre despaduririle abuzive. Ma doare ca s-a ajuns aici, si ma intreb unde am fost cu totii de am observat abia acum. Dam vina pe straini ca ne taie padurile. Am auzit si oamenii de la sat spunand asta. Ciudat ca nu li se pare nimic in neregula cand li se aduce in curte o caruta de lemne pe care o negociaza la un pret bun. Atunci fac un "targ bun". Castiga toata lumea. Sigur, efectele nu sunt comparabile, doar ca e o stare de fapt de care suntem vinovati toti. 
In week-end am fost dupa o portie de oxigen. Intamplarea a facut sa fie Poiana Brasov. Am urcat intr-o plimbare cu gondola. Bineinteles, sus, destul de multi turisti. Mai ramasesera cateva petice de zapada inegrita in rest, peisaj de primavara. 
O femeie cam la 40-45 de ani, vazand ca fotografiez un pomulet in floare ma abordeaza.  
-Stii ce copac e? O fi ceva floare protejata? 
Habar nu aveam, evident. Parea un liliac pitic. Imi atrasese atentia doar frumusetea lui.

- Vaaai saracul de el, ce frumos e! Oare de ce nu l-o fi luat cineva de aici sa il mute? Uite sunt peturi si mizerie in jurul lui si e singur aici in salbaticie! Apoi se intoarce spre barbatul cu care era, un englez din cate mi-am dat seama, si il priveste cu ochi rugatori de caprioara ranita: 
- Oh Johnny, I want it, I want it!
Eu ma uit la Johnny sa vad daca el observa absurdul dorintei, dar el parea prea intelegator cu solicitarea, si probabil destul de dornic sa-si multumeasca insotitoarea. Sigur, ma gandesc, hai sa punem strainii sa rupa copacii pentru noi... Vreau sa-l salvez pe Johnny, asa ca ma adresez direct ei:
  -Stiti, copacului ii e mai bine aici in natura decat in orice balcon din oras. Aici e locul lui, iar peturile... pot fi adunate. E mai usor sa strangem mizeria decat sa mutam copacii...
Mi-a aruncat o privire ca si cum as fi fost cel mai mare dusman si a asteptat sa ma indepartez. Sper ca Johnny a fost rezonabil si a lasat copacul in viata. Chiar daca nu era protejat de vreo lege. Decat eventual de legea bunului simt.

Traim. Visam cu ochii deschisi. Pierdem energie pe toate partile. Ne dorim lucruri de care nu avem nevoie. Le primim si apoi suntem tot nemultumiti. Suntem dresati sa ne dorim ceva ca sa fim fericiti. Starea noastra “normala” trebuie sa fie nemultumirea. Nu intelegem efectele exterioare, vrem doar sa primim. Incerc sa-mi gestionez constient necesitatile. Sa nu am nevoie de copaci ca sa fiu fericita. Prefer sa-i stiu pe ei in siguranta. De ce n-am putea sa reconfiguram aceasta lume? Sa renuntam la verbul "a rupe" si sa incercam verbul "a planta". Schimbarile nu e nevoie sa fie la scala mare. Ci doar sa fie imediate si din interiorul nostru. Cred ca putem da o alta forma lumii. Tot ce trebuie e sa facem rost de o scanteie declansatoare. Si sa visam ca imposibilul e posibil. Eu... vreau sa sper. 
Azi pentru mine, maine pentru copilul meu, si intotdeauna pentru noi toti.

Iepurasul

In copilaria mea, iepurasul nu a existat.
Si nu pentru ca nu as fi avut o copilarie frumoasa, ci pur si simplu nu imi amintesc sa imi fi povestit cineva de el. Sarbatorile de Paste aveau pe atunci alte bucurii. Aveau parfum de cozonac cald facut in cuptor si aroma de zahar caramelizat. Veneau dupa o saptamana planuita de bunica in cele mai mici detalii. Datina trebuia sa fie respectata.
Erau zilele de curatenie, zilele de pregatit drobul si ale bunatati, zilele de rugaciune...
Noi, nepotii aveam o singura nerabdare: ziua de vopsit oua. Eram plini de reguli. Sa fie cat mai albe, alungite, ascutite la varf, de marime potrivita. Vopseam cate 100 sau chiar mai multe si toate se imparteau.  Joia era ziua implinirii viselor...

In ultima saptamana inainte de Paste imi amintesc ca aveam interdictie la dulciuri. De ele imi amintesc ca ne lipseau. De carne... nu mai stiu nimic. Probabil nu nu ne afecta prea tare. In seara de Inviere eram nelipsiti de la biserica. Dimineata primeam anafura si ne spalam cu apa sfintita dintr-un vas in care era un banut si un ou rosu. Erau niste obiceiuri pe care nu indrazneam sa le incalcam, desi nici nu ne interesau prea tare. Ce stiam ... ca era prima zi in care aveam din nou dreptul la rochita. Normal... una noua.   Imi amintesc pantofiorii de lac care trebuiau sa straluceasca de curatenie... .

Ma vad trecand peste puntea ingusta, mergand apoi spre aleea care duce spre biserica. Aud clopotele si simt oamenii pasind alaturi de mine. Vad bucurie in jur... femei cantand...  si ochii bunicii care ma petrec pana la usa bisericii. Aud voci de copii care striga "Hristos a Inviat" si ciocanit de oua. Ma vad apoi bucurandu-ma de concursurile de spart oua.  Cu mandrie, pun in fata bunicii castigul si dovada ca gainile ei fac ouale cele mai tari.

Odata cu trecerea timpului iepurasul s-a instalat in viata mea. Nu mai stiu cand, Probabil eram adult si n-am incercat sa lupt cu el. Probabil deja aveam un copil. Si trebuia sa am grija ca iepurasul sa nu dea gres. Ceva dulce, ceva de imbracat, ceva de joaca... Apoi cadouri pentru toti, sa se simta iubiti... ceva ce au nevoie, ceva ce si-ar dori, inca ceva ca poate e prea putin... Muncim mai mult si incercam sa compensam lipsa noastra cu cate un cadou in plus.... Si uite asa cadourile au luat locul magiei sarbatorilor. Iar iepurasul a ajuns sa ne implineasca dorintele.

Imi amintesc cum era in copilarie cand mi se permitea sa reiau ceva. Era magia copilariei. Nu imi placea finalul jocului asa ca puteam sa il reiau de unde imi convenea.
Viata... e mai putin ingaduitoare. Tot ceea ce traim ne schimba intr-un fel iremediabil. Ne obliga sa ne transformam fie ca vrem sau nu. Toate intamplarile prin care trecem lasa o urma asupra noastra. O memorie implicita care ne atentionaeaza sa fim precauti.
Asa apar fricile, ezitarile, neincrederea, regretele. Suntem atenti cand trebuie sa luam decizii, stim ca prin alegerile pe care le facem putem sa ne schimbam viata... Nu stim daca in bine... Incercam sa ramanem intr-o iluzorie siguranta, departe pericole imaginare.

As vrea sa reiau jocul.
De pe la o virgula din copilarie ar fi ideal.
Oare iepurasul implineste si vise de oameni mari?

3 dimensiuni... (viata continua... cu sau fara noi)

3 dimensiuni....
3 simturi
Vad, aud, simt... din nou. Lumea din jurul meu.

Nu stiu de ce n-am mai observat-o in ultimul timp. Probabil imi ratacisem unul din simturi... Dar lucrurile sunt intr-o continua schimbare. Nu-i nevoie de soare sau de primavara, desi simt ca nu-s departe. Nu-i nevoie decat de o cafea buna dimineata, iar restul zilei o construiesti dupa cum ti-e priceperea. Vreau sa recuperez tot ce mi-a lipsit in ultimul timp. Imi lipsesc plimbarile pe jos la care am renuntat ca sa am mai mult timp cu familia, imi lipseste (culmea!) muzica din casti, si mai ales (ciudat) imi lipsesc oamenii. Oamenii optimisti, oamenii curajosi, oamenii pe care vreau sa-i stiu fericiti.
Se stiu ei ...

Am intalnit zilele trecute un om care calatoreste prin lume. Spunea ca este calator de meserie. :)
Incepuse sa imi  explice cum de 10 ani face lucrul acesta cu bani foarte putini. Calatoreste fara sa se gandeasca prea mult la ce ii aduce ziua de maine, fara sa aiba asteptari prea mari, fara sa isi doreasca sa ajunga intr-un loc anume. Merge de dragul drumului. Avea scantei in priviri si emana bucurie din toti porii. Intotdeauna m-au fascinat oamenii curajosi care fac ceea ce isi doresc fara sa isi puna singuri piedici. L-am intrebat daca nu-i e greu sa traiasca asa.
"Viata e grea oricum pentru ca daca nu ai probleme ti le creezi singur. Dar iti aduce mereu lucruri bune de care sa te bucuri, si lucrui rele din care sa inveti si de care sa razi mai apoi. Din greutati inveti mai multe si oricum nu suntem pe pamant ca sa ne fie usor."
Eu... in inocenta mea de om trecut relativ usor prin toate credeam ca am in fata intelepciunea suprema. Asa ca intrebarea a venit fara sa ma gandesc prea mult. "De ce suntem pe pamant?" Mi-a zambit ca unui copil. "Habar n-am. Asta tot incerc sa aflu"
Am zambit amandoi amuzati... eu de nestiinta lui, el de a mea.

Am invatat si voi mai invata multe de la oamenii din jur. Si tot nu-i de ajuns. Am fost tot timpul o visatoare. Realitatea e prea neincapatoare.
De cand ma stiu am visat la calatorii lungi, pe vapoare imaginare, pe drumuri spre niciunde. Duc cu mine atatea amintiri, intamplari, asteptari, nerabdari, inchipuiri, vise....
 Mi se pare ca sunt singurele lucruri de care am nevoie. De unde vin si unde m-as tot duce?
Cred ca in suflet sunt si eu Calatorul....

Dance me to your beauty

with a burning violin

Dance me through the panic

till I'm gathered safely in

Lift me like an olive branch

and be my homeward dove

Dance me to the end of love...