sâmbătă, 23 august 2014

Exercitii de rabdare

Incerc sa merg cat mai putin cu autobusul. Daca distantele nu-s prea mari, prefer mersul pe jos. Dar se intampla uneori cand timpul ma obliga sa fac asta.

Intr-una din zilele trecute am luat autobusul sa vin spre casa. E un drum pe care ar fi trebuit sa-l faca in 15 minute, dar a durat cam 30 datorita aglomeratiei si a lucrarilor interminabile de pe traseu. Ma asez pe un scaun cu castile la urechi fara sa vad pe nimeni in jur. Cam... ca de obicei.  La un moment dat privirea imi e atrasa de batranica ce statea in fata mea. O femeie cam pe la 70 de ani, slabuta, imbracata in negru cu fusta plisata si naframa neagra pe cap. Avea in brate o poseta neagra invechita de timp cu doua fermoare si cateva buzunare exterioare. Ce mi-a atras atentia e ca isi misca mainile intr-una. La fel si privirea. Parca cauta pe cineva. Eu privesc lumea cu calm si rabdare, asa ca atunci cand vad oameni agitati ma intreb oare de ce. Deschide fermoarul de la geanta si scoate un biscuite pe care il zdrobeste in maini inainte sa-l manance. Dupa ce-l termina, isi trece mana peste fusta sa scape de miezi. Deschide din nou geanta. Mai scoate unul pe care-l supune la acelasi tratament. Apoi inca unul. Mainile ii lucrau intr-una. Zambeam. Dupa al treilea i-am vazut punga goala...
Oare cu ce planuri pornise de acasa? Imi amintesc de bunica mea. Era si ea in miscare tot timpul. Avusese 6 copii si se zbatea sa ii ajute cu cate ceva pe fiecare. Mai eram si nepotii, asa ca avea mult de alergat. Ma gandesc ca batranetea ar trebui sa vina cu liniste si calm. Sa se gandeasca copiii la parinti. Asa ar fi firesc. Imaginea idilica pe care o am despre batrani e legata de sat si viata la tara. Batrani cu priviri  lungi indreptate inspre drum in asteptarea copiilor sau a nepotilor, cu placinte coapte pe soba. Batranetea mi se pare mai usoara daca spatiile sunt mai largi si aerul mai curat. Probabil pentru ca am avut bunici la tara si au fost fericiti asa. Acolo poti fi linistit si timpul nu grabeste pe nimeni.

Intre timp batranica din fata mea isi deschide din nou fermoarul de la geanta. Scoate un telefon si incepe sa-l butoneze cu inversunare. Supunea tastele la un soc destul de mare asa ca o priveam intrigata. Ma gandeam sa ii ofer ajutorul, poate n-are ochelari. Dar nu apuc sa ma ofer. Se plictiseste brusc si il tranteste in geanta. Inchide fermoarul si deschide altul... Scoate o batista si incepe sa isi stearga fata cu ea. Dupa doua miscari renunta si la asta. Pune batista la loc si inchide fermoarul. Il deschide pe celalalt. Cauta ceva si apoi renunta.

Cu multa vreme in urma, eram in vizita la cineva. Printre alti inivitati, o familie cu doi copii cam la 5-6 ani. Hiperactivi. Pana noi adultii am stat la o poveste, cei doi dracusori au umplut o galeata mare cu pamant din curte, au trecut pe langa noi in cealalta camera - dar cine sa-i observe- si au turnat pamantul in mijlocul casei. Tatal, cand a vazut isprava copiilor a inceput sa strige la ei, gesticuland agitat si batand din picioare. Energie multa, la toata familia, ma gandeam eu. Unul dintre copiii care acum primeau cearta cuminti si cu capul in pamant ii zice " Nu te agita asa tare ca iti face rau la inima".

Visarea mi-e intrerupta de sunetul fermoarului. Batranica scoate o sticla de apa minerala, desface capacul, iar dupa ce improasca cateva persoane, printre care si pe mine, bea si o pune la loc. Vorbeste ceva, vad ca i se misca buzele, dar refuz sa imi scot castile. Banuiesc ca-si ceruse scuze asa ca ii raspund " nu va faceti probleme, e numai apa". Imi imaginez apoi ca poate o fi zis altceva, si eu i-am dat o replica desprinsa din alt film. Ar trebui sa fiu mai atenta la ce se intampla in jurul meu.


Autobusul mergea cu  viteza melcului si eu deja imi faceam planuri ca as putea ajunge mai repede pe jos. Ma uit fascinata cum se deschide fermoarul. Oare ce urmeaza? Cu stupoare vad ca batranica scoate o forfecuta....
E vremea sa cobor... Incredibil cate se pot ascunde intr-o geanta!

Intre timp cerul se intunecase. Simt primele picaturi reci si mari de ploaie. Ma uit in geanta amuzata. De-as fi avut in ea o umbrela...
Zambesc si ma avant curajoasa. Nu-mi fac probleme. E numai apa...  

miercuri, 12 februarie 2014

Memoria, bat-o vina!



Am auzit destul de des recomandarea "sa nu faci de doua ori aceeasi greseala" sau concluzia rautacioasa ca "cine face de doua ori aceeasi greseala isi merita soarta". Cu totii facem greseli printre alte lucruri minunate care ne ies bine... Important e sa invatam ceva din ele. Aduc un plus de intelepciune si acumulam experienta. Iar experienta e un lucru bun... ne ajuta sa evitam greselile pe care le-am facut deja, sau macar sa le recunoastem atunci cand le repetam. Sigur ca intentia mea nu a fost sa gresesc nici prima data, dar oare cum pot sa ma feresc s-o comit din nou, daca eu imi amintesc lucrurile selectiv?

Sunt momente pe care as vrea sa mi le amintesc. De exemplu cum a fost prima data cand am primit o floare. Imi amintesc ca era o garoafa, ca am venit acasa si am ascuns-o in camera mea sa nu trebuiasca sa dau explicatii, dar habar nu am cine mi-a dat-o si ce am simtit.
As vrea sa-mi amintesc prima zi de scoala si cu cine am impartit banca. Imi amintesc ca scaunul era cam mare si imi atarnau picioarele fara sa ajung la pamant. Mi-am agatat ciorapii si am ajuns acasa cu ei rupti. Dar nu imi amintesc langa cine am stat si nici cu cine m-am imprietenit.
As vrea sa-mi amintesc cum arata Tudor, baiatul de care imi placea la gradinita. Imi amintesc ca avea la o serbare costum popular strans la brau cu o banda tricolora. I-am retinut doar numele si ca era altfel decat ceilalti. Dar nu mai stiu cum arata, si nici ce era diferit la el.
 As vrea sa-mi amintesc ce-am simtit la primul examen din facultate ce emotii aveam. Imi amintesc doar ca toti am luat note de 9 si 10 si eram siguri ca suntem o grupa de bestiali.
As vrea sa-mi amintesc care a fost motivul pentru care am primit prima si singura urecheala din viata... Imi amintesc doar ca vreo 3 centimetri m-a ridicat tata de la pamant tragandu-ma de urechi. :D Dar oare de ce?

Cand le-am trait, toate mi s-au parut importante. Dar la testul timpului n-au rezistat cum as fi vrut.

Imi amintesc in schimb lucruri pe care nu le-am considerat importante in momentul derularii. Imi amintesc prima data cand am baut o sticla de Pepsi si ce gust delicios de interzis mi se parea ca are. Eram in scoala generala si se organizau iesiri cu clasa la diferite fabrici si uzine. Nu-mi mai amintesc care era colegul norocos al carui parinte avea o functie importanta la CUG. Ne-a pregatit o vizita pe cinste in uzina, iar la final o saltea imensa pe care sa sarim dintr-un turn care atunci mi se parea cel putin cat turnul Eiffel. Recunosc cu regret ca am fost singura care nu a avut curajul sa sara. De fapt nu-mi mai amintesc exact nici asta. Ar fi putut fi si altii, dar eu am fost asa de marcata de faptul ca n-am avut curaj, incat nu-mi mai amintesc decat de mine. Ceilalti colegi au ramas cu amintirea sariturii, eu am ramas cu gustul sticlei de Pepsi de dupa. Mi-am amintit de acea "eroare" si am incercat sa n-o mai repet. Acum daca mi-ar propune cineva un zbor cu parapanta, as accepta fara sa ma gandesc, de teama sa nu mai repet greseala de a rata o exprienta unica.

Imi amintesc apoi mutrita surprinsa a copilului meu cand i-am raspuns la o intrebare cu un "nu stiu". Era un sir de intrebari sacaitoare si fara final, la care am crezut ca ii pun capat cu un sec nu stiu. "Cum nu stii? Doar esti mama! E imposibil mamele sa nu stie ceva!". Incerc din rasputeri sa nu mai fac aceeasi greseala si sa ma scot cu un "stai sa verific" sau "hai sa aflam". Uneori merge si cu "nu-mi amintesc", dar incerc sa evit expresia, ca oricum memoria mea e varza. Am invatat ceva si din asta... Mi-am dat seama ca responsabilitatea unei mame consta si in a avea raspunsuri si solutii la toate problemele, curajul de a incerca orice nebunie, iar un "nu stiu" nu face decat sa puna o bariera in calea cunoasterii. Am invatat ca daca nu stiu, pot sa ma tratez cu un pic de cercetare. Pana la urma invatatul se termina odata cu viata, si e bine asa.

Imi amintesc cum am incercat sa o dau gata pe mama ca stiu sa gatesc. Venise de la piata si cumparase niste plantute verzi rosiatce pe care le-a asezat in chiuveta. Ma gandeam ca o fi loboda sau ceva verdeturi pentru supa, necunoscute mie. Am vazut ca au radacini asa ca m-am apucat sa le curat frumos si sa le spal. Pe cand s-a intors mama la bucatarie oala cu supa fierbea de zor pe aragaz. "Oooo, gatesti? Sunt curioasa ce..." si dupa o vreme ... " Da unde-s rasadurile mele din chiuveta?"
"Pai... Uff. Macar de-ar iesi o supa buna din ele!..." Am  invatat si din asta ceva... Ca greselile se pot transforma in motive bune de amuzament si buna dispozitie, si viata e mai frumoasa daca n-o iei prea in tragic.
Imi amintesc si alte momente care mi s-au parut lipsite de importanta. O imbratisare intr-un lift, o satrangere de mana, un sentiment puternic de dor, o rugaciune spusa in genunchi, atingerea unui semn de pe tampla stanga a cuiva, o lacrima care si-a adus prietenele, un fior puternic la prima reintalnire dupa mult timp...

Unele amintiri nu mai au nici o putere... Altele ma fac sa zambesc.
Unele trezesc in mine fiori, altele ma fac sa oftez.
De departe, preferatele mele, imi aduc aminte ca am trait, ca am profitat, ca n-am lasat bucuriile sa treaca pe langa mine. Ca am visat, ca am sperat, ca am fost acolo vie, uneori zgomotoasa, alteori naiva, uneori trista alteori fericita. Si n-am de gand sa ma opresc aici.

Viata uneori e ciudata. Il schimba pe niciodata in uneori si pe tot timpul in rareori. Lasa sa se depuna praful, chiar si pe cartile scrise cu sufletul. Cred ca drumul nostru se va intersecta mereu, repetat cu unele poteci, pentru ca nu se poate altfel. Sau poate, pentru ca, la un moment dat si intr-un anume colt de lume, s-a creat o legatura intre doua suflete, care trece peste kilometri, timp si neajunsuri. E singura explicatie care imi convine.
Poate suntem jucariile descentrate ale destinului, sau poate unele lucruri nu se termina cu adevarat niciodata, doar iau o pauza din cand in cand.

Iar despre greseli... sigur sunt inevitable.
Dar de ce sa le repeti cand sunt atatea pe care nu le-ai facut deja?


miercuri, 29 ianuarie 2014

Mereu nemultumita...

As fi chiar multumita de-as avea de ce...
Dar spune-mi tu de n-am dreptate!

De dimineata cerul e-norat.
Si eu vroiam sa fie azi senin!
E frig. Si eu vroiam sa fie cald. 
Si toate se petrec mereu pe dos. 

Duminica as vrea sa fie joi
Si noaptea zi as vrea sa fie!
Imi spui  mereu "dau inainte"!
De ce nu vrei sa dai 'napoi?

Sa-ti spun ce-as vrea cat mai concret?
Sa mearga ceasul mai incet!!

Si chiar nu-mi vine sa-nteleg
cand vad ca uni-s multumiti cu soarta  lor...

Buchetul de flori rosii pe care l-am primit
mi-as fi doorit sa fie cu flori mov...
si sa ma suni as fi vrut, ieri
nu sa astepti si sa tot speri.

Si-asa patesc necontenit!!!

Cand m-am nascut, crezi c-a venit sa ma intrebe cineva
de ce culoare-as vrea sa-mi fie ochii???

Si-atunci spune-mi: cum as putea 
Sa rad si sa fiu fericita? 
E clar ca lumea asta e pe dos!!
Ca toate s-au intors cu susu' in jos.

 Si asta simt mereu! 
Ca toate sunt aiurea-n jurul meu.

Cum? Cum ai zis...? 
Pe dos as fi chiar eu??!!

marți, 21 ianuarie 2014

Despre Cenusareasa si alte prostii



De ce nu faci... 
Mai bine sa faci...
Ar trebui sa faci...

?!??

Don't think! Just do it!!

Zilele trecute m-am intalnit cu o colega din liceu. Eram aproape nedespartite pe vremea aceea, dar viata si distanta ne-au indepartat. In liceu eram pline de vise si citeam povesti impreuna. In scop stiintific, evident... :)
 Din vorba in vorba si din poveste in poveste am uitat o vreme ne noi, si ne-am amintit de lucrarea pe care am scris-o la psihologie despre povestea Cenusaresei. Ideea era ca povestea induce un mesaj pagubos copiilor. Ca indiferent cat de greu ne e in viata, indiferent cati isi bat joc de noi, indiferent cat de invizibili si neimportanti suntem, putem avea speranta ca lucrurile se vor schimba, ca va veni zana buna si ne va da un branci pentru a ne ajuta sa ajungem unde ne e locul. 

Dupa 20 de ani vezi ca nici o zana nu iti rezolva problemele... 
Universul lucreaza dupa alte principii. Actiune si reactie.

La un moment dat se uita fix la mine si ma intreaba ca si cum eu as detine secretele universului: "Oare de ce oamenii nu fac niciodata ceea ce isi doresc?"
Desi cautam un raspuns inteligent, n-am reusit decat sa bufnesc in ras. M-am gandit abia mai apoi ca e destul de simplu. Daca te gandesti ca spargi un geam... geamul nu se sparge. Daca nu faci nimic... nu se intamla nimic. 
Daca gandim, analizam, facem planuri, evaluam riscurile, pana la urma riscul pare prea mare. Alegem sa nu facem. Indiferent de domeniu,  ca e vorba de sport, jocuri de noroc,  munca sau in viata de zi cu zi, toti facem o analiza inainte de a actiona. Un involuntar management al riscului. Nu pornim razboaie daca nu stim ca le putem castiga. Daca ni se pare ca efortul e prea mare, beneficiul prea mic sau riscul de necontrolat, alegem sa nu actionam. Cu timpul uitam chiar amanuntul ca ne-am dorit la un moment dat...
Nu stiu cate vise am abandonat, cate sperante am uitat, cati oameni am pierdut pe drum... Daca mi-as aminti de toate, probabil asa avea sentimentul esecului permanent.

Ne-am imbratisat, ne-am simtit bine, am vorbit despre viata din liceu, ne-am promis ca o sa ne vedem mai des. Am fost sincere. Chiar ne doream. Dar eram amandoua constiente ca depinde de noi daca se va intampla sau nu. Am putea sa zicem doar ce bine ar fi daca... si sa vedem ce iese...
Stiu ca a lasa relatiile in voia sortii inseamna un risc pe care daca nu vrei, nu ti-l asumi. Faci ceva in directia asta. Ca e vorba de un telefon, o invitatie la cafea, o iesire in club sau orice altceva.

Un lucru e sigur!
Zana buna nu vine!
Vrei ceva?
Just do it!!