Memoria, bat-o vina!

Am auzit destul de des recomandarea "sa nu faci de doua ori aceeasi greseala" sau concluzia rautacioasa ca "cine face de doua ori aceeasi greseala isi merita soarta". Cu totii facem greseli printre alte lucruri minunate care ne ies bine... Important e sa invatam ceva din ele. Aduc un plus de intelepciune si acumulam experienta. Iar experienta e un lucru bun... ne ajuta sa evitam greselile pe care le-am facut deja, sau macar sa le recunoastem atunci cand le repetam. Sigur ca intentia mea nu a fost sa gresesc nici prima data, dar oare cum pot sa ma feresc s-o comit din nou, daca eu imi amintesc lucrurile selectiv?

Sunt momente pe care as vrea sa mi le amintesc. De exemplu cum a fost prima data cand am primit o floare. Imi amintesc ca era o garoafa, ca am venit acasa si am ascuns-o in camera mea sa nu trebuiasca sa dau explicatii, dar habar nu am cine mi-a dat-o si ce am simtit.
As vrea sa-mi amintesc prima zi de scoala si cu cine am impartit banca. Imi amintesc ca scaunul era cam mare si imi atarnau picioarele fara sa ajung la pamant. Mi-am agatat ciorapii si am ajuns acasa cu ei rupti. Dar nu imi amintesc langa cine am stat si nici cu cine m-am imprietenit.
As vrea sa-mi amintesc cum arata Tudor, baiatul de care imi placea la gradinita. Imi amintesc ca avea la o serbare costum popular strans la brau cu o banda tricolora. I-am retinut doar numele si ca era altfel decat ceilalti. Dar nu mai stiu cum arata, si nici ce era diferit la el.
 As vrea sa-mi amintesc ce-am simtit la primul examen din facultate ce emotii aveam. Imi amintesc doar ca toti am luat note de 9 si 10 si eram siguri ca suntem o grupa de bestiali.
As vrea sa-mi amintesc care a fost motivul pentru care am primit prima si singura urecheala din viata... Imi amintesc doar ca vreo 3 centimetri m-a ridicat tata de la pamant tragandu-ma de urechi. :D Dar oare de ce?

Cand le-am trait, toate mi s-au parut importante. Dar la testul timpului n-au rezistat cum as fi vrut.

Imi amintesc in schimb lucruri pe care nu le-am considerat importante in momentul derularii. Imi amintesc prima data cand am baut o sticla de Pepsi si ce gust delicios de interzis mi se parea ca are. Eram in scoala generala si se organizau iesiri cu clasa la diferite fabrici si uzine. Nu-mi mai amintesc care era colegul norocos al carui parinte avea o functie importanta la CUG. Ne-a pregatit o vizita pe cinste in uzina, iar la final o saltea imensa pe care sa sarim dintr-un turn care atunci mi se parea cel putin cat turnul Eiffel. Recunosc cu regret ca am fost singura care nu a avut curajul sa sara. De fapt nu-mi mai amintesc exact nici asta. Ar fi putut fi si altii, dar eu am fost asa de marcata de faptul ca n-am avut curaj, incat nu-mi mai amintesc decat de mine. Ceilalti colegi au ramas cu amintirea sariturii, eu am ramas cu gustul sticlei de Pepsi de dupa. Mi-am amintit de acea "eroare" si am incercat sa n-o mai repet. Acum daca mi-ar propune cineva un zbor cu parapanta, as accepta fara sa ma gandesc, de teama sa nu mai repet greseala de a rata o exprienta unica.

Imi amintesc apoi mutrita surprinsa a copilului meu cand i-am raspuns la o intrebare cu un "nu stiu". Era un sir de intrebari sacaitoare si fara final, la care am crezut ca ii pun capat cu un sec nu stiu. "Cum nu stii? Doar esti mama! E imposibil mamele sa nu stie ceva!". Incerc din rasputeri sa nu mai fac aceeasi greseala si sa ma scot cu un "stai sa verific" sau "hai sa aflam". Uneori merge si cu "nu-mi amintesc", dar incerc sa evit expresia, ca oricum memoria mea e varza. Am invatat ceva si din asta... Mi-am dat seama ca responsabilitatea unei mame consta si in a avea raspunsuri si solutii la toate problemele, curajul de a incerca orice nebunie, iar un "nu stiu" nu face decat sa puna o bariera in calea cunoasterii. Am invatat ca daca nu stiu, pot sa ma tratez cu un pic de cercetare. Pana la urma invatatul se termina odata cu viata, si e bine asa.

Imi amintesc cum am incercat sa o dau gata pe mama ca stiu sa gatesc. Venise de la piata si cumparase niste plantute verzi rosiatce pe care le-a asezat in chiuveta. Ma gandeam ca o fi loboda sau ceva verdeturi pentru supa, necunoscute mie. Am vazut ca au radacini asa ca m-am apucat sa le curat frumos si sa le spal. Pe cand s-a intors mama la bucatarie oala cu supa fierbea de zor pe aragaz. "Oooo, gatesti? Sunt curioasa ce..." si dupa o vreme ... " Da unde-s rasadurile mele din chiuveta?"
"Pai... Uff. Macar de-ar iesi o supa buna din ele!..." Am  invatat si din asta ceva... Ca greselile se pot transforma in motive bune de amuzament si buna dispozitie, si viata e mai frumoasa daca n-o iei prea in tragic.
Imi amintesc si alte momente care mi s-au parut lipsite de importanta. O imbratisare intr-un lift, o satrangere de mana, un sentiment puternic de dor, o rugaciune spusa in genunchi, atingerea unui semn de pe tampla stanga a cuiva, o lacrima care si-a adus prietenele, un fior puternic la prima reintalnire dupa mult timp...

Unele amintiri nu mai au nici o putere... Altele ma fac sa zambesc.
Unele trezesc in mine fiori, altele ma fac sa oftez.
De departe, preferatele mele, imi aduc aminte ca am trait, ca am profitat, ca n-am lasat bucuriile sa treaca pe langa mine. Ca am visat, ca am sperat, ca am fost acolo vie, uneori zgomotoasa, alteori naiva, uneori trista alteori fericita. Si n-am de gand sa ma opresc aici.

Viata uneori e ciudata. Il schimba pe niciodata in uneori si pe tot timpul in rareori. Lasa sa se depuna praful, chiar si pe cartile scrise cu sufletul. Cred ca drumul nostru se va intersecta mereu, repetat cu unele poteci, pentru ca nu se poate altfel. Sau poate, pentru ca, la un moment dat si intr-un anume colt de lume, s-a creat o legatura intre doua suflete, care trece peste kilometri, timp si neajunsuri. E singura explicatie care imi convine.
Poate suntem jucariile descentrate ale destinului, sau poate unele lucruri nu se termina cu adevarat niciodata, doar iau o pauza din cand in cand.

Iar despre greseli... sigur sunt inevitable.
Dar de ce sa le repeti cand sunt atatea pe care nu le-ai facut deja?