Regina neagra

Nu cred ca aveam mai mult de 5-6 ani, cand tata, un mare pasionat de jocuri de orice fel, m-a invatat sa joc sah.
Imi amintesc cum ma invata  asezarea pieselor, apoi imi explica regulile de mutare. A facut-o cu rabdare si intelegere, dar niciodata nu m-a "lasat" sa castig. Imi spunea ca jocul e mai important daca il pierzi, pentru ca ai mai invatat ceva, iar data viitoare o sa fii mai bun. Ma vedea cu ochii in lacrimi cand imi pierdeam cate o piesa importanta si imi zicea "hai sa repetam mutarea", pentru ca dupa 1-2 mutari sa mi-o ia din nou.   La partea de strategie ma blocam. Cum sa-mi elaborez o strategie daca nu stiam ce va face celalalt? Jucam in functie de moment, incercand sa sacrific cat mai putin in lupta, sa-mi apar regele cu  orice pret.

Piesele albe erau intotdeauna ale mele, si inca de pe atunci, credeam ca regina neagra are puteri magice. Ma incruntam cand vedeam ca tata o arunca in joc si inchideam pentru o clipa ochii. La nevoie renuntam la pioni. Ma impiedicam tot timpul de cai si nu stiam sa ii exploatez cum trebuie, pentru ca mi se pareau prea inceti si imprevizibili. Nu eram atenta nici la caii adversarului, motiv pentru care am cazut de multe ori datorita lor. Nebunii erau preferatii mei si incercam sa pastrez intotdeauna cate unul pentru vreo miscare ingenioasa de final. Ma bucuram de joc, dar lipsindu-mi strategia, iar tata fiind un jucator pe care il vedeam de talie olimpica, spre final simteam un gust amar. Si imi propuneam de fiecare data ca la jocul urmator sa inteleg si eu care-i faza cu strategia.

Nu am mai jucat de multi ani sah. Acum partenerul tatalui meu a devenit calculatorul. Eu nu regasesc pe calculator farmecul jocului din copilarie, asa ca am renuntat. Dar viata mi-a dat adeseori ocazia de a-mi aranja frumos piesele pe tabla dupa regula, de a ma gandi la strategii pentru a obtine ceea ce-mi doresc, pentru a alege mutarea cea mai potrivita. Prefer si acum piesele albe... Plang si acum dupa pionii pierduti pe drum din neatentie... ani... prieteni... vise... Regret si acum atuurile pe care nu le-am exploatat cand a trebuit.
Destinul joaca cu negru si regina neagra are si acum puteri mai mari si ma obliga sa-mi reconfigurez tactica in functie de ce mi-a ramas pe tabla de joc. Nu visez sa castig, dar refuz sa pierd fara lupta. Atata timp cat imi ramane un nebun, poate nu e totul pierdut...

Construim planuri si strategii si incercam sa fim cat mai buni la jocul cu destinul. Asezam dorintele si visele noastre ca pe niste cuburi de joc, dar forte superioare, aseaza peste ele altele mult mai mari, mai grele, descentrate, care ne schimba directia sau ne fac sa ne prabusim. Incercam sa organizam totul in cel mai mic detaliu, parcurgem toate etapele jocului corect, fara greseli prea mari, si cu toate astea nu reusim sa atingem ceea ce ne dorim.

Oare exista strategia perfecta, dar nu am reusit eu s-o identific? N-as fi surprinsa sa fie asa, desi m-am straduit. Cred insa ca am invatat ceva mai important decat orice strategie. Hai sa-i zicem... o strategie de rezerva. Atunci cand lucrurile par a merge greu, spre o directie nedorita, sau chiar de nesuportat, solutia e sa nu faci nimic. Sa te inarmezi cu rabdare si sa astepti. Dupa o perioada care depaseste toate limitele de coborire stabilite de tine anterior, ceva se va intampla. Cred sincer, ca regina neagra nu vrea sa disparem, doar se incapataneaza cateodata sa ne testeze limita rezistentei sa ne arate cine-i seful.

Uneori destinul potriveste lucrurile in asa fel pe tabla de sah incat piesele se potrivesc mult mai firesc decat ti le-ai fi imaginat sau le-ai fi putut potrivi tu. Chiar cand ai refuzat sa mai scrii scenarii, regina neagra iti da intalnire intr-o dimineata de primavara, la o cafea, sorbita din doua cani, una alba, una neagra, pentru a-ti spune ca partida e a ta. Peste ani iti vei aminti momentul acesta, asa cum n-ai uitat ca o singura data, cu muuulti ani in urma, intr-un joc din copilarie, ai reusit sa rapui regina neagra cea cu puteri magice si s-o scoti de pe tabla de joc.

Nu e important sa ai ceas... e important sa ai timp

Am citit undeva pe net, ca exista intr-un cod al bunelor maniere sugestia ca daca iei parte la un eveniment important, daca e vorba de o intalnire asteptata sau de un moment care conteaza, nu porti ceas. E un fel minunat de a spune ca uneori timpul, nu conteaza...
Exista in viata momente, intalniri, intersectari de destine, pe care la inceput nu le percepi ca importante. Daca dupa o vreme trebuie sa raspunzi la intrebarea cum ar fi fost viata ta daca nu ai fi trecut prin acele momente, iar raspunsul este nu stiu, atunci e vorba de un moment important. Si ar fi fost bine sa nu fi purtat ceas. Sunt momente care indiferent cat au durat ne-au deraiat putin sau mai mult destinul si ne-au facut ceea ce suntem acum. Nu conteaza cat au durat, ne-au schimbat. Le-am dat Save. Copy. Print. Level up. New file...

Mii de ani, oamenii au reusit sa se descurce fara ceas. S-au orientat dupa soare, dupa luna, dupa  propriile trairi si ritmuri. Si poate ca stresul era mai redus. Azi traim cu ochii pe ceas. Ne trezim la ora la care vrea el, mancam dupa ora pe care ne-o arata, ajungem la serviciu cand zice el, tinem mancarea la cuptor dupa ceas. Masuram totul. Si parca timpul e mai putin. Intrebam de cateva ori pe zi "oare cat e ceasul" pentru ca intuitia ne-a scazut. Pentru ca nu ne mai uitam la soare, la stele, pentru ca avem impresia ca ne gestionam timpul mai bine asa. Surprinzator, dar am observat ca de cand nu mai port ceas, nu mai intarziu, pentru ca imi iau o marja de eroare mai mare. Observ mai multe in jurul meu pentru ca am timp mai mult. E doar o iluzie, evident, pentru ca tot dupa ceas ma orientez sa ajung la munca, chiar daca dupa ceasul altora, dar parca am am multa libertate. Viata fara ceas e minunata.  Doar ca... la un moment dat vrem o confirmare ca ziua se sfarseste la o anumita ora, ca alta incepe, ca au trecut atatea luni, atatia ani, vrem sa simtim ca ceea ce am trait a fost ceva real, masurat la fel si pentru ceilalti. Vrem final pentru povesti... Vrem time end-uri pentru lucrurile pe care incercam sa le finalizam.

Dar sunt anumite persoane, langa care n-avem nevoie de ceas. Doar de-ar fi timpul suficient...

Calatori prin viata

Existam, visam, iubim, gandim, ne miram, ne bucuram, ne intristam, plangem si din nou visam...

Oare pentru cati oameni din univers existenta noastra conteaza? Oare cati sunt suficienti pentru ca fiecare sa se simta un om implinit? Cate lacrimi, ale noastre, ale celorlalti, putem aduna de-a lungul unei vieti? Lucruri frumoase se nasc uneori din tristete si dezamagire. Iar dintre toate, cel mai adesea, iubirea e de vina, cu ale ei asteptari mari si late. Majoritatea oamenilor dau ce au mai bun din ei, atunci cand sunt nefericiti. Fericirea... te face sa uiti de ceilalti. Sa nu mai vezi...

Poate la un moment dat vrei sa renunti, apoi gasesti ceva pentru care ti se pare ca merita sa lupti, te agati de-o speranta, mergi mai departe, mai dai o sansa, inca una... Pana cand? Nu conteaza... Esti prea indragostit de viata! Apoi te gandesti ca cel mai bine ar fi sa ai curajul sa scrii pe o pagina noua.  Atunci ai putea scrie, cu inima usoara, cat de minunat e sa traiesti pe Pamant.

Dar oamenii care conteaza din jurul tau? Ei unde sunt? La masa, la birou, cu familia, cu altcineva... in propriile calatorii. Ei nu pot sti cate framantari, cate cuvinte sterse li se scriu. Si indiferent cat de mult ne apropiem de un om, indiferent cat de bine avem impresia ca il cunoastem, ceea ce credem, ce simtim, ne apartine in totalitate. Doar sufletele ne stiu cele mai adanci secrete. Doar sufletele ne stiu asa cum suntem de fapt. Vorba cantecului...  pentru tine... sunt asa cum vrei...

Si trecem visatori prin propriile vieti. Nici nu stim cand s-a intamplat totul. Privim in urma, daca avem la ce. Uneori, imagini se desprind cu tot cu amintiri, iscand un gust amar, de regret. "A trecut", ne spunem, dar nu vom uita. Si totusi, cand s-a intamplat totul? Acum pare ca a trecut repede, dar luat luna cu luna, zi cu zi in parte, mecanismul a evoluat cu o lentoare care ne-a framantat, care ne-a tensionat, care ne-a facut sa desfacem firul in patru. Sunt zilele noastre pe care le-am trecut prin mestesugul mainilor, al sufletului si al ratiunii. E liniste, dar pana cand? Pana cand ceva ne va izbi din nou si ne va readuce cu mintea atintita in gol. Vom cauta atunci raspuns, motive, vom plange si vom reconstrui ce am simtit. Totul, din iubire.
Suntem manati de niste forte pe care, uneori, nu le simtim parte din noi. Totusi, avem un scop care ne mentine pe o linie dreapta.
Si mergem... si nu stam pe loc. Ne place viata. Ne place sa ne plimbam prin ea.

Era dimineata. Inceput de primavara. Incepea sa se incalzeasca dupa ce noaptea a fost frig. M-am hotarat sa zambesc, gandindu-ma ca nu e decat o noua zi minunata, ca era soare si placut afara. Undeva, de partea cealalta a strazii, un pusti cu picioarele goale si cu un acordeon in brate astepta autobusul. Cateva sunete ii scapau grabite, in cautarea melodiei ce urma s-o cante. Legata de acordeon, o sticla din plastic, taiata la gura, ii atarna cu cativa banuti in ea. Are ceva primavara. O durere specifica. Miroase inca a iarna si te face sa te gandesti la ce vise ai pierdut, ce sperante ai abandonat, cate dezamagiri, cati prieteni ai ratacit...

In serile cand veneam tarziu din oras, undeva prin centru la colt de strada, o bunicuta cu flori in brate, le intindea din cand in cand trecatorilor. O vedeam trista si imi dadea sentimentul ca o parte din sufletul meu cersea jos, deznadajduit, singur. O bancnota nu face minuni, un gand frumos, da.

Oare la cate vise renuntase baiatul cu acordeon? Oare cand batranica renuntase sa-si mai doreasca ceva cu ardoare? Cand un copil renunta sa mai viseze o mana de stele sunt stinse. Cand un batran e singur intreaga lume plange. Trecem mai departe incercam sa nu vedem greul de langa noi. Incercam, dar luam cu noi povara tuturor zilelor. O luam si-o ducem mai departe. Pana la urma ne trezim ca fiecare din noi e un cersetor cu un acordeon, o batranica cu flori la colt de strada...


Fiecare zi ne impinge mai departe, pas cu pas, de parca am merge spre undeva.
Oare cat mai e pana departe? Maini nevazute ne deseneaza cararea. Suntem calatori desavarsiti. Mergem... de dragul drumului spre nicaieri.
 Uneori vedem iarba, vedem petale rosii de trandafiri, vedem apusuri de poveste, simtim miros de liliac, auzim castane ce se lovesc de asfalt...
 Mi-ar placea sa traiesc in alt secol, in alta lume. Mi-as dori sa traiesc, sa vad povesti diferite de ce stiu, povesti emotionante,  pline de magii si drame nevazute ce-i leaga pe oameni si dincolo de moarte. Mi-as dori sa vad povesti neobisnuite, cu gladiatori, cu eroi, cu iubiri interzise, cu lupte, cu lacrimi nesterse, cu strangeri de mana furate, cu profetii implinite...
 Nu vreau happy end-uri, pentru ca ar face povestile obisnuite... Vreau mai bine povesti scrise cu cerneala stoarsa din suflete care iubesc. Vreau povesti adevarate, fara exagerari, cu mesaje dureroase, trairi spuse si nespuse, care, poate, in alta viata, ar fi putut fi altfel...