Poveste de drum. Din Muntii Tatra

Vysoke Tatry sau Tatra Inalta

Cand am cautat un loc potrivit pentru cateva zile de vacanta intr-un loc cu zapada, am dat din intamplare peste cateva informatii referitoare la o statiune din Slovacia, unde la un moment dat s-au desfasurat niste campionate de schi. Se numeste Strbske Pleso si mi se parea destinatia potrivita. Suficient de aproape - dar destul de departe, partii destul de multe - dar nu prea cunoscute, deci nu foarte aglomerate.  Vazusem niste poze cu un lac inconjurat de munti si paduri si deja imi imaginam reflecsiile muntilor in lac intr-o lumina calda de dupa-amiaza.  Mai greu a fost cand a trebuit sa prezint destinatia. Sa lipesti atatea consoane intr-un singur cuvant e un adevarat exercitiu de dictie.

Intre timp am cerut ajutor de la gazda noastra si acum sunt sigura ca reusesc sa pronunt corect. Sigura in proportie de 70% -80%...

Vysoke Tatry sau Tatra Inalta este regiunea pe care se intind majoritatea statiunilor de schi ale Slovaciei. Tatranska Lomnica, Stary Smokovec si Strbske Pleso sunt cele mai mari.

Am amestecat un pic drumurile si in loc sa o luam din Debrecen prin Kosice- Presov-Poprad, am ajuns pe o ruta alternativa Banreve-Rozlana-Poprad. Drumul pana acolo mi s-a parut asemanator cu cele din Romania de pe Valea Prahovei, cate o banda pe sens, cu serpentine, urcari si coborari. La un moment dat, dupa ce am stat in spatele unei dubite cateva sute de metri, neavand cum s-o depasim, soferul a iesit intr-o parcare pentru a ne face loc. Un gest frumos, care ne-a luat prin surprindere si am uitat sa-i multumim. Pana ne-am prins ca pentru noi a oprit, eram deja departe. In rest, putine masini,  cateva picaturi de ploaie si zapada de loc. Imaginea imi parea familiara mai ales datorita terenurilor uriase defrisate de curand. Ne uitam incruntati la termometrul din bord care se incapatana sa arate 3-4 grade cu plus. Parea mai degraba o vreme de primavara timpurie si deja ne gandeam ca schiurile le-am luat doar sa le aratam pe unde s-ar fi putut plimba.  La un moment dat s-a pornit o ploaie deasa ce nu ne-a mai lasat pana la destinatie.

Cam 7-8 ore dureaza drumul de la Cluj pana in Tatranska Lomnica. Prin Ungaria si Slovacia in cea mai mare parte pe autostrada. Zona mi se pare potrivita si pentru o escapada de vara, foarte multe trasee marcate pentru drumetii montane si peste tot se vedeau si piste de biciclete. De fapt intreaga zona Vysoke Tatry e impanzita de trasee si piste de biciclete cu diferite grade de dificultate, semnalizate pe culori la fel ca partiile de ski.

Tatranska Lomnica si un soare bland 

Pentru ca ajunsesem mai devreme decat am estimat (am uitat de ora castigata datorita furului orar diferit) nu ne-am oprit decat la baza partiilor din Tatranska Lomnica. O parcare imensa, nu chiar plina, si mult noroi. Spre surprinderea noastra, fara nici o taxa. Am dat peste cateva masini de Bihor, Salaj si Cluj. Destul de des auzeam vorbind romaneste. In rest majoritatea slovaci si polonezi. Nu am reusit sa fac vreo diferenta intre cele doua limbi. Cert e ca toti pareau experti la impletitul de consoane, iar engleza tuturor celor cu care am intrat in vorba era o engleza de supravieturire.

In prima zi, zapada era doar pe partii, destul de apoasa. Erau 7-8 grade in vale si cam 3 mai sus. Dupa doua zile lucrurile s-au schimbat. A fost nevoie de cateva ore de ninsoare puternica si nu mai vedeai decat alb in jur.

33 de euro skipass pentru adulti pentru o zi, 27 pentru juniori si 24 de euro pentru copiii sub 12 ani. Exista posibilitatea ca daca te intorci dupa 3 ore sa iti returneze o parte din bani.

Skipassul era valabil pentru oricare din partiile din Vysoke Tatry fara restrictii, si ai de unde alege, dar daca ceri informatii referitoare la celelalte partii din statiuni ti se raspunde rapid "I don't now". A fost raspunsul la foarte multe intrebari pe care le-am pus. In mare parte si datorita putinelor cuvinte pe care le legau in engleza. Exista microbuse care deservesc zona, pe o distanta cam 70 de km, asa ca daca te incadrezi in programul 8-16 poti sa schiezi pe unde vrei.
A doua zi cand ne-am luat skipassuri am aflat ca doar o parte din partii erau deschise, pe cele de la inaltimi mai mari existand pericolul de avalanse.  Un observator meteorologic poate fi vizitat acolo la inaltime, care inregistraza nu doar informatii meteo ci si astronomice.

Din Tatranska Lomnica, de la baza partiilor pleca si o telecabina catre al doilea varf ca inaltime din Muntii Tatra, Lomnicky Stit, inalt de 2634 m. Acolo incepea  free ride zone. Puteai vedea cate un curajos care parasea partia amenajata si asteptai cu sufletul la gura sa il vezi din nou dupa cate o curba. Vazusem pe net imagini cu schiori pe astfel de partii neamenajate, dar in realitate emotia e diferita.

La baza partiilor, o scoala de schi si snowboard, si o multime de instructori care puteau fi solicitati pentru sume cuprinse intre 35 euro pentru o lectie de grup de doua ore si 189 de euro pentru 6 sedinte. Pentru cine prefera sedinte individuale preturile erau de 69 euro o sedinta de doua ore sau 290 de euro 6 sedinte. Ca nivel de dificultate partiile pe care le-am prins deschise erau usoare asa ca era plin de prichindei simpatici care schiau in sir.

Am intalnit si cativa instructori romani cu grupuri de 4-5 copii in tabere organizate din tara. Un grup mi-a atras atentia, erau 5 copii de varste diferite, cea mai mititica avea cam 5-6 ani si cel mai mare cam 10. Schiau la fel, indiferent de varsta si isi purtau de grija unul altuia. Cand unul cadea, se opreau cu totii. Raspundeau entuziasti la intrebarile instructorului daca sunt pregatiti sa mearga mai departe. Faceau multa galagie si era imposibil sa nu te binedispuna voiosia lor.

 Pentru urcare nu am asteptat mai mult de 5 minute decat la deschidere. De la punctul de control pana la locul unde te prelua gondola era un covor rulant. Jos unii schiori se regrupau.  Erau grupuri organizate pentru cursuri. Altii venisera cu prieteni sau familia si preferau sa urce cu telescaunul impreuna. Am remarcat un grup de tineri in spatele meu, cu fetele imbujorate, care vorbeau romaneste.
"-Cum e? Va place?" intreaba expertul grupului.
"-Vaai, nu pot sa cred ce naspa e. Asta-i oboseala curata!" aud raspunsul. 

Nu mi-am stapanit zambetul. De fapt imi simteam si eu fiecare muschi revoltandu-se, chiar daca n-as fi recunoscut asa usor. :)

Strbske Pleso - 6 consoane legate. Se poate mai greu?

In Strbske Pleso am nimerit pe o ninsoare puternica. Abia vedeai la 50 de metri inainte. Statiunea e mult mai bine dezvoltata, 9 partii de diferite grade de dificultate, in total cam 23 de km, un snowpark cu diferite trasee si obstacole pentru snowboarderi curajosi.  Exista un traseu de 15-16 km unde poti practica cross country skiing. Am vazut si o pista pentru sarituri. Probabil era deschisa doar pentru concursuri sau antrenamente; nu am vazut miscare pe ea, dar mi s-a parut destul de intimidanta.
La un moment dat m-a oprit pe partie o doamna si a inceput sa imi vorbeasca in slovaca (banuiesc). Am incercat s-o trec pe modulul de engleza, dat tot ce am scos de la ea a fost o privire incurcata si "english niema, english niema". Eram cu aparatul foto in mana si probabil asta a determinat-o sa ma opreasca. Am vazut ca scoate si ea din buzunar telefonul, asa ca m-am prins repede. Si pentru ca mi-a zis de la inceput ca english niema, i-am vorbit in romana "Vreti sa va fac o poza? Sigur ca da, cu placere". A inceput sa rada si a iesit o poza buna. :)

GoPass or no GoPass

Peste tot te loveai de reclame care iti prezentau benefciile unui card si a unor aplicatii numite GoPass. Pentru toate distractiile din Vysoke Tatry, daca iti faceai un cont GoPass puteai beneficia de reduceri la skipass, intrari in aquaparkuri, cazare, restaurante, cafenele, baruri etc in baza unor puncte de loialitate. Aplicatia odata descarcata pe telefon iti contoriza activitatea si evolutia de pe partii si o compara cu realizarile altor prieteni, care aveau si ei aplicatia. Puteai apoi sa te lauzi pe Facebook ca te-ai trezit mai devreme, ai cazut mai putin, ai schiat mai mult, mai rapid, mai curajos ca ceilalti... Adica sa mai pierzi vremea si pe telefon, ca doar scorul te fac campion... Pe masura ce ma loveam enervant si la tot pasul de numele GoPass mi-a trecut prin minte ca sloganul de la E-Mag e aplicabil si in turism: "Online - va fi mereu simplu".
Dar reducerile erau binevenite. :)

Tatralandia si Hurricane Factory

Zona e impanzita de ape termale asa ca numarul parcurilor acvatice e destul de mare. Am ales Tatralandia pentru ca suna ca o poveste. Si a fost de poveste. O corabie de pirati imensa, din lemn, acostata pe o stanca si inconjurata de bazine cu corali, scoici, pesti colorati si palmieri. Unul din bazinele ce o inconjoara, e destinat copiilor, care pot descoperi comori pe sub apa. Comori adica perle in scoici, corali, pestisori sau broaste testoase. O lume tropicala cu note africane pe marginea bazinelor. Pe cealalta parte a corabiei un bazin cu apa sarata, in care la anumite ore cateva animatoare transformau piscina intr-un dance club acvatic. Pentru ca ziua in care am fost era una cu cer inorat si incepuse cu ploaie, toti turistii veniti in zona la schi s-au reorientat asa ca aveam impresia ca e acolo toata Europa. In zona toboganelor era aglomerat doar jos, unde iti faceai rost de colac. Mi s-a parut ca numarul lor e controlat intentionat, pentru a fluidiza traficul. Nu asteptai deloc la urcarea pe tobogan in schimb coada era la sosire unde il predai civilizat si unde spatiul era oricum mai mare. Poti cumpara bilete pentru 3 ore sau pentru toata ziua. Preturi ceva mai mici decat la schi. Un loc interesant am gasit langa Tatralandia numit sugestiv Hurricane Factory.

De fapt este vorba de un tunel aerodinamic creat astfel incat sa imite experienta unei caderi libere dintr-un avion. Poti opta pentru diferite pachete. 2 minute de zbor 40 de euro. Experienta imita o saritura din avion de la 4500 de metri. Zborul propriu-zis dureaza doar doua minute, dar pregatirile, echipamentul si instructiunile antrenorului iti iau cam o ora si jumatate. Poti opta pentru un curs de zbor de 15 minute urmat de o analiza a videoului si sugestii, instructiuni din partea antrenorului. Sau poti opta pentru un zbor cu intreaga familie.  Sigur la preturi diferite. Experienta e insa una unica.

Exista cateva locuri in care as reveni cu drag oricand, fara teama ca nu mai am ce descoperi. Nu am apucat sa vad pestera Belyianska, nu am apucat sa vad partiile din regiunea Jasna. Mi-au mai ramas 24 de piscuri care depasesc 2500 de metri plus altele mai joase. Locul mai trebuie cercetat. :)

Probleme aramii, rezolvari aurii

De cateva zile am o idee fixa ca vine toamna. Vad in jurul meu oameni pe care ii apuca nostalgiile, dorul de copacei aramii, teama de zile mohorate, de ploi, de frig. De cand ma stiu am cautat partea buna a lucrurilor. Sunt un specialist in partea plina a paharului. Imi place caldura, dar apreciez si frigul. Ce pozitiv la frig? Ca strange oamenii in jurul focului.
In loc de frunze aramii, as prefera un camp cu maci, dar aramiul are farmecul lui.

Nu pot sa nu ma las influentata de cei din jurul meu. De zambetele lor. De supararile lor. De visele lor. Sau de lipsa acestora. Sunt ca un burete care absoarbe energii, sentimente, stari. Uneori imi doresc sa ma afecteze mai putin lucrurile. Sa simt mai cu masura. Echilibru. Dezlegari. Flori de portocali. Zile fericite. Rabdare?

Fericirea nu se cumpara, dar se plateste scump.

Uneori gandurile imi sunt atat de incalcite incat trebuie sa le eliberez. Si apoi orice gand trece, si face loc altuia si altuia si asa sunt intr-o continua schimbare, ma face sa fiu intr-o vesnica cautare. Nu incerc sa schimb nimic din mine, decat ceea ce imi face rau.
Si-apoi?
Alte ganduri.
Alte vise...

De ce trebuie in viata se alegem tot timpul cate ceva? Oameni. Prieteni. Locuri. Optiuni. Alegeri. Dezamagiri? Alte alegeri. Oare regretam alegerile gresite? Probleme. Solutii. Niciodata una singura. Mereu solutii.
Farmecul vietii? Gresesti. Repari. Iubesti. Suferi. Lovesti. Primesti. O iei de la capat. Oare cate lucruri bune trebuie sa faci intr-o viata ca sa crezi ca a meritat efortul? Unii oameni emana atata caldura, incat ai vrea sa ii tii prin preajma pentru totdeauna. Altii au nevoie sa fie incalziti.

Suntem despartiti de atata spatiu prin care cu greu razbat. Razbati. Uneori ne intalnim si explodam strabatand un infinit de linii paralele, din mai multe orizonturi din care nu stim sa alegem.
Si despartiti... Si dizolvati... Si departe... Si un fir ne mai leaga. Si tu esti verde, eu sunt roz, fiecare in capatul lui de axa, care isi invarte coordonatele se zbate intr-un cerc... Si trag spre tine, tragi spre mine si valuri de lumina ne imping inapoi si ne despart si ne dilatam si ne unim si facem vartej... si dispare tot. Vedem solutii si totusi iata-ne iar departe, urcand, si urcand… Si explodand, inflorind, ametind, confundandu-ne, dilatandu-ne, pierzandu-ne, regasindu-ne...
Ne leaga iar… o linie din sfera ta in cristalul meu si ardem impreuna si iar…
Nu cred in terapie. Sunt zen din nastere. 

Exista relatii care te sustin, care te fac sa te mentii pe linia de plutire. Exista relatii care te revigoreaza, care iti aduc aminte ca esti un om bun. Exista relatii vechi si familiare, ori altele cate iti ridica un milion de intrebari. Exista relatii pe care le intelegi, le accepti si altele pe care, desi stii ca iti fac rau, te incapatanezi sa le pastrezi, sa iti ocupe mintea si sufletul. Alegeri? Bineinteles. Niciodata una singura.
O sa ies si mai matura din povestea asta.
Indiferent de finalul ei.
E obligatoriu inainte chiar daca dam de curbe.

Varianta 1. - cu sfarsit fericit Varianta 2. - fara sfarsit

(Varianta 3 - nu exista)

Se intampla destul de des sa am dupa amiaza ocupata. Mai ales dupa ce apare toamna si se intuneca devreme.
Oricum, dupa caderea intunericului multe optiuni nu am la indemana pentru a-mi petrece timpul. Eu prefer soarele si lumina... Asa ca atunci cand am ocazia sa am diminetile mai libere ies la o plimbare mars fortat prin imrejurimi.  Acum cateva saptamani pe langa un parc pe unde-si plimba unii cainii am vazut un el si o ea. Destul de tineri, pana in 24 de ani. Ea imbracata intr-un tricou galben si jeansi rupti, el in maieu decoltat, muschii la vedere si pantaloni scurti. Trec peste parerea ca maieul e un obiect de imbracaminte care mai bine ar disparea, chit ca muschii curgeau regulamentar. Afara erau multe grade si baiatul si-o fi ales tinuta in functie de temperatura.
Pasul meu, de obicei rapid, a inceput sa se plieze pe mersul lor. Imi place sa vad tineri frumosi, oameni indragostiti, adulti tinandu-se de mana. Imaginatia mea incepe sa zboare si incep sa construiesc povesti frumoase fara sa am date concrete. Viata reala e prea banala.

Zilele trecute eram la o sedinta cu parintii. Profesorul de romana imi prezinta un test si imi spune: "Iulia e o eleva buna, dar la ora de romana e foarte visatoare". Am zambit gandindu-ma de cate ori parintii mei au fost chemati la scoala de profesoara de matematica pentru ca la ora ei zambeam cifrelor. "Sigur ca viseaza, la fel eram si eu, numai ca preferam ora de mate...". Nu stiu daca domnul Melancu a gustat gluma sau m-a crezut un parinte aflat in curs de maturizare. A zambit, a ridicat o sapranceana si a intrebat meditativ "Hmmm. Serios?" Serios, domnule profesor! Uneori cifrele spun povesti, alteori cuvintele, si de cele mai multe ori imaginatia. Iar starea asta te loveste cand nu te astepti si iti tulbura ratiunea. Sigur ar fi indicat sa te loveasca dupa ore. O sa transmit mai departe. Si promit seriozitate maxima. :)

 Tinerii din fata mea pareau sa fie capabili sa ma faca sa zambesc. Asa ca nu ma grabeam sa-i depasesc.
Eram la ceva distanta, dar am simtit o disensiune care ma facea sa raman prudenta mai in spate. Auzeam vocile lor rastite fara sa inteleg ce spun.Ea incerca sa fie cat mai convingatoare si vedeam cum din cand in cand il impingea destul de tare ca sa-l faca mai atent. Nu imi place violenta de nici un fel. Cred in puterea cuvintelor mai mult decat in cea a gesturilor. Asa ca mi se pareau imbrancelile femeii deplasate, dar am o toleranta destul de mare la comportamentele celor din jur. Cred ca oamenii sunt diferiti si e dreptul lor sa se manifeste conform experientelor acumulate. Incerc sa nu judec pentru ca sunt constienta ca perceptia mea e una subiectiva si nu pot cuprinde diversitatea situatiilor.
Prefer sa privesc lumea cu umor si imi imaginam ca poate vorbesc despre topirea ghetarilor in Laponia, despre ultimul satelit trimis pe Marte sau despre teoria heliocentrica a lui Copernic.  Pe neasteptate el se intoarce catre femeie si ii aplica o imbrancitura puternica ce o trimite la pamant. Ii arunca o privire scurta, cat sa vada daca e in regula, si merge mai departe. Sigur ca gesturile agresive ale ei mi s-au sters imediat de pe retina si am vazut doar o femeie agresata. M-am grabit sa o ajut sa se ridice de jos. N-avea nevoie. Dimpotriva. A alergat spre baiat, si dupa cativa pasi alaturi a inceput din nou sa-l imbranceasca. Mi-am schimbat directia incercand sa pastrez aparentele unei povesti frumoase. Mi-am imaginat ca in scurt timp se vor tine de mana.

Felul in care vedem lumea tine de interpretarea nostra. De modul cum decodificam niste semnale. Citeam intr-o zi o povestioara despre amerindienii la care au ajuns corabiile lui Columb. Povestea, mai mult cu iz de legenda, spunea ca amerindienii nu au vazut in prima faza corabiile aparute la orizont pentru ca nu aveau reprezentarea mentala a unei structuri ample plutitoare de tipul corabiilor. A trebuit ca un intelept de-al lor sa le spuna si abia apoi au inceput sa vada. Teoria pare limitata. Nu prea lasa loc imaginatiei. Ar fi greu sa invatam totul prin experiente propri, sa avem nevoie de cineva care sa ne creioneze lumea pentru a o vedea. E drept ca mi-e destul de greu sa inghit cartiele cu iz SF, si am observat ca incep sa construiesc imaginile pe baza filmelor vazute. Toate navele mi se par ca seamana cu Enterprise si toti extraterestrii cu E.T. :)

Dar sa revenim la finalul fericit. Doi tineri tinandu-se de mana. Fara imbranceli, fara agresiuni, fara lacrimi aparute pe furis sau regrete nemarturisite. Doar discutii aprinse pe tema teoriei relativitatii.

De ce n-ar fi asa simplu? Filmele se termina cand oamenii ajung la momentul fericirii.
In viata parca nici un sfarsit nu-i suficient de happy...
Realitatea suna mai bine
fara sfarsit....

Ordinea din lume incepe cu ordinea din noi insine

In ultimele zile am ascultat mult si am citit despre despaduririle abuzive. Ma doare ca s-a ajuns aici, si ma intreb unde am fost cu totii de am observat abia acum. Dam vina pe straini ca ne taie padurile. Am auzit si oamenii de la sat spunand asta. Ciudat ca nu li se pare nimic in neregula cand li se aduce in curte o caruta de lemne pe care o negociaza la un pret bun. Atunci fac un "targ bun". Castiga toata lumea. Sigur, efectele nu sunt comparabile, doar ca e o stare de fapt de care suntem vinovati toti. 
In week-end am fost dupa o portie de oxigen. Intamplarea a facut sa fie Poiana Brasov. Am urcat intr-o plimbare cu gondola. Bineinteles, sus, destul de multi turisti. Mai ramasesera cateva petice de zapada inegrita in rest, peisaj de primavara. 
O femeie cam la 40-45 de ani, vazand ca fotografiez un pomulet in floare ma abordeaza.  
-Stii ce copac e? O fi ceva floare protejata? 
Habar nu aveam, evident. Parea un liliac pitic. Imi atrasese atentia doar frumusetea lui.

- Vaaai saracul de el, ce frumos e! Oare de ce nu l-o fi luat cineva de aici sa il mute? Uite sunt peturi si mizerie in jurul lui si e singur aici in salbaticie! Apoi se intoarce spre barbatul cu care era, un englez din cate mi-am dat seama, si il priveste cu ochi rugatori de caprioara ranita: 
- Oh Johnny, I want it, I want it!
Eu ma uit la Johnny sa vad daca el observa absurdul dorintei, dar el parea prea intelegator cu solicitarea, si probabil destul de dornic sa-si multumeasca insotitoarea. Sigur, ma gandesc, hai sa punem strainii sa rupa copacii pentru noi... Vreau sa-l salvez pe Johnny, asa ca ma adresez direct ei:
  -Stiti, copacului ii e mai bine aici in natura decat in orice balcon din oras. Aici e locul lui, iar peturile... pot fi adunate. E mai usor sa strangem mizeria decat sa mutam copacii...
Mi-a aruncat o privire ca si cum as fi fost cel mai mare dusman si a asteptat sa ma indepartez. Sper ca Johnny a fost rezonabil si a lasat copacul in viata. Chiar daca nu era protejat de vreo lege. Decat eventual de legea bunului simt.

Traim. Visam cu ochii deschisi. Pierdem energie pe toate partile. Ne dorim lucruri de care nu avem nevoie. Le primim si apoi suntem tot nemultumiti. Suntem dresati sa ne dorim ceva ca sa fim fericiti. Starea noastra “normala” trebuie sa fie nemultumirea. Nu intelegem efectele exterioare, vrem doar sa primim. Incerc sa-mi gestionez constient necesitatile. Sa nu am nevoie de copaci ca sa fiu fericita. Prefer sa-i stiu pe ei in siguranta. De ce n-am putea sa reconfiguram aceasta lume? Sa renuntam la verbul "a rupe" si sa incercam verbul "a planta". Schimbarile nu e nevoie sa fie la scala mare. Ci doar sa fie imediate si din interiorul nostru. Cred ca putem da o alta forma lumii. Tot ce trebuie e sa facem rost de o scanteie declansatoare. Si sa visam ca imposibilul e posibil. Eu... vreau sa sper. 
Azi pentru mine, maine pentru copilul meu, si intotdeauna pentru noi toti.

Iepurasul

In copilaria mea, iepurasul nu a existat.
Si nu pentru ca nu as fi avut o copilarie frumoasa, ci pur si simplu nu imi amintesc sa imi fi povestit cineva de el. Sarbatorile de Paste aveau pe atunci alte bucurii. Aveau parfum de cozonac cald facut in cuptor si aroma de zahar caramelizat. Veneau dupa o saptamana planuita de bunica in cele mai mici detalii. Datina trebuia sa fie respectata.
Erau zilele de curatenie, zilele de pregatit drobul si ale bunatati, zilele de rugaciune...
Noi, nepotii aveam o singura nerabdare: ziua de vopsit oua. Eram plini de reguli. Sa fie cat mai albe, alungite, ascutite la varf, de marime potrivita. Vopseam cate 100 sau chiar mai multe si toate se imparteau.  Joia era ziua implinirii viselor...

In ultima saptamana inainte de Paste imi amintesc ca aveam interdictie la dulciuri. De ele imi amintesc ca ne lipseau. De carne... nu mai stiu nimic. Probabil nu nu ne afecta prea tare. In seara de Inviere eram nelipsiti de la biserica. Dimineata primeam anafura si ne spalam cu apa sfintita dintr-un vas in care era un banut si un ou rosu. Erau niste obiceiuri pe care nu indrazneam sa le incalcam, desi nici nu ne interesau prea tare. Ce stiam ... ca era prima zi in care aveam din nou dreptul la rochita. Normal... una noua.   Imi amintesc pantofiorii de lac care trebuiau sa straluceasca de curatenie... .

Ma vad trecand peste puntea ingusta, mergand apoi spre aleea care duce spre biserica. Aud clopotele si simt oamenii pasind alaturi de mine. Vad bucurie in jur... femei cantand...  si ochii bunicii care ma petrec pana la usa bisericii. Aud voci de copii care striga "Hristos a Inviat" si ciocanit de oua. Ma vad apoi bucurandu-ma de concursurile de spart oua.  Cu mandrie, pun in fata bunicii castigul si dovada ca gainile ei fac ouale cele mai tari.

Odata cu trecerea timpului iepurasul s-a instalat in viata mea. Nu mai stiu cand, Probabil eram adult si n-am incercat sa lupt cu el. Probabil deja aveam un copil. Si trebuia sa am grija ca iepurasul sa nu dea gres. Ceva dulce, ceva de imbracat, ceva de joaca... Apoi cadouri pentru toti, sa se simta iubiti... ceva ce au nevoie, ceva ce si-ar dori, inca ceva ca poate e prea putin... Muncim mai mult si incercam sa compensam lipsa noastra cu cate un cadou in plus.... Si uite asa cadourile au luat locul magiei sarbatorilor. Iar iepurasul a ajuns sa ne implineasca dorintele.

Imi amintesc cum era in copilarie cand mi se permitea sa reiau ceva. Era magia copilariei. Nu imi placea finalul jocului asa ca puteam sa il reiau de unde imi convenea.
Viata... e mai putin ingaduitoare. Tot ceea ce traim ne schimba intr-un fel iremediabil. Ne obliga sa ne transformam fie ca vrem sau nu. Toate intamplarile prin care trecem lasa o urma asupra noastra. O memorie implicita care ne atentionaeaza sa fim precauti.
Asa apar fricile, ezitarile, neincrederea, regretele. Suntem atenti cand trebuie sa luam decizii, stim ca prin alegerile pe care le facem putem sa ne schimbam viata... Nu stim daca in bine... Incercam sa ramanem intr-o iluzorie siguranta, departe pericole imaginare.

As vrea sa reiau jocul.
De pe la o virgula din copilarie ar fi ideal.
Oare iepurasul implineste si vise de oameni mari?

3 dimensiuni... (viata continua... cu sau fara noi)

3 dimensiuni....
3 simturi
Vad, aud, simt... din nou. Lumea din jurul meu.

Nu stiu de ce n-am mai observat-o in ultimul timp. Probabil imi ratacisem unul din simturi... Dar lucrurile sunt intr-o continua schimbare. Nu-i nevoie de soare sau de primavara, desi simt ca nu-s departe. Nu-i nevoie decat de o cafea buna dimineata, iar restul zilei o construiesti dupa cum ti-e priceperea. Vreau sa recuperez tot ce mi-a lipsit in ultimul timp. Imi lipsesc plimbarile pe jos la care am renuntat ca sa am mai mult timp cu familia, imi lipseste (culmea!) muzica din casti, si mai ales (ciudat) imi lipsesc oamenii. Oamenii optimisti, oamenii curajosi, oamenii pe care vreau sa-i stiu fericiti.
Se stiu ei ...

Am intalnit zilele trecute un om care calatoreste prin lume. Spunea ca este calator de meserie. :)
Incepuse sa imi  explice cum de 10 ani face lucrul acesta cu bani foarte putini. Calatoreste fara sa se gandeasca prea mult la ce ii aduce ziua de maine, fara sa aiba asteptari prea mari, fara sa isi doreasca sa ajunga intr-un loc anume. Merge de dragul drumului. Avea scantei in priviri si emana bucurie din toti porii. Intotdeauna m-au fascinat oamenii curajosi care fac ceea ce isi doresc fara sa isi puna singuri piedici. L-am intrebat daca nu-i e greu sa traiasca asa.
"Viata e grea oricum pentru ca daca nu ai probleme ti le creezi singur. Dar iti aduce mereu lucruri bune de care sa te bucuri, si lucrui rele din care sa inveti si de care sa razi mai apoi. Din greutati inveti mai multe si oricum nu suntem pe pamant ca sa ne fie usor."
Eu... in inocenta mea de om trecut relativ usor prin toate credeam ca am in fata intelepciunea suprema. Asa ca intrebarea a venit fara sa ma gandesc prea mult. "De ce suntem pe pamant?" Mi-a zambit ca unui copil. "Habar n-am. Asta tot incerc sa aflu"
Am zambit amandoi amuzati... eu de nestiinta lui, el de a mea.

Am invatat si voi mai invata multe de la oamenii din jur. Si tot nu-i de ajuns. Am fost tot timpul o visatoare. Realitatea e prea neincapatoare.
De cand ma stiu am visat la calatorii lungi, pe vapoare imaginare, pe drumuri spre niciunde. Duc cu mine atatea amintiri, intamplari, asteptari, nerabdari, inchipuiri, vise....
 Mi se pare ca sunt singurele lucruri de care am nevoie. De unde vin si unde m-as tot duce?
Cred ca in suflet sunt si eu Calatorul....

Dance me to your beauty

with a burning violin

Dance me through the panic

till I'm gathered safely in

Lift me like an olive branch

and be my homeward dove

Dance me to the end of love...

Exercitii de rabdare

Incerc sa merg cat mai putin cu autobusul. Daca distantele nu-s prea mari, prefer mersul pe jos. Dar se intampla uneori cand timpul ma obliga sa fac asta.

Intr-una din zilele trecute am luat autobusul sa vin spre casa. E un drum pe care ar fi trebuit sa-l faca in 15 minute, dar a durat cam 30 datorita aglomeratiei si a lucrarilor interminabile de pe traseu. Ma asez pe un scaun cu castile la urechi fara sa vad pe nimeni in jur. Cam... ca de obicei.  La un moment dat privirea imi e atrasa de batranica ce statea in fata mea. O femeie cam pe la 70 de ani, slabuta, imbracata in negru cu fusta plisata si naframa neagra pe cap. Avea in brate o poseta neagra invechita de timp cu doua fermoare si cateva buzunare exterioare. Ce mi-a atras atentia e ca isi misca mainile intr-una. La fel si privirea. Parca cauta pe cineva. Eu privesc lumea cu calm si rabdare, asa ca atunci cand vad oameni agitati ma intreb oare de ce. Deschide fermoarul de la geanta si scoate un biscuite pe care il zdrobeste in maini inainte sa-l manance. Dupa ce-l termina, isi trece mana peste fusta sa scape de miezi. Deschide din nou geanta. Mai scoate unul pe care-l supune la acelasi tratament. Apoi inca unul. Mainile ii lucrau intr-una. Zambeam. Dupa al treilea i-am vazut punga goala...
Oare cu ce planuri pornise de acasa? Imi amintesc de bunica mea. Era si ea in miscare tot timpul. Avusese 6 copii si se zbatea sa ii ajute cu cate ceva pe fiecare. Mai eram si nepotii, asa ca avea mult de alergat. Ma gandesc ca batranetea ar trebui sa vina cu liniste si calm. Sa se gandeasca copiii la parinti. Asa ar fi firesc. Imaginea idilica pe care o am despre batrani e legata de sat si viata la tara. Batrani cu priviri  lungi indreptate inspre drum in asteptarea copiilor sau a nepotilor, cu placinte coapte pe soba. Batranetea mi se pare mai usoara daca spatiile sunt mai largi si aerul mai curat. Probabil pentru ca am avut bunici la tara si au fost fericiti asa. Acolo poti fi linistit si timpul nu grabeste pe nimeni.

Intre timp batranica din fata mea isi deschide din nou fermoarul de la geanta. Scoate un telefon si incepe sa-l butoneze cu inversunare. Supunea tastele la un soc destul de mare asa ca o priveam intrigata. Ma gandeam sa ii ofer ajutorul, poate n-are ochelari. Dar nu apuc sa ma ofer. Se plictiseste brusc si il tranteste in geanta. Inchide fermoarul si deschide altul... Scoate o batista si incepe sa isi stearga fata cu ea. Dupa doua miscari renunta si la asta. Pune batista la loc si inchide fermoarul. Il deschide pe celalalt. Cauta ceva si apoi renunta.

Cu multa vreme in urma, eram in vizita la cineva. Printre alti inivitati, o familie cu doi copii cam la 5-6 ani. Hiperactivi. Pana noi adultii am stat la o poveste, cei doi dracusori au umplut o galeata mare cu pamant din curte, au trecut pe langa noi in cealalta camera - dar cine sa-i observe- si au turnat pamantul in mijlocul casei. Tatal, cand a vazut isprava copiilor a inceput sa strige la ei, gesticuland agitat si batand din picioare. Energie multa, la toata familia, ma gandeam eu. Unul dintre copiii care acum primeau cearta cuminti si cu capul in pamant ii zice " Nu te agita asa tare ca iti face rau la inima".

Visarea mi-e intrerupta de sunetul fermoarului. Batranica scoate o sticla de apa minerala, desface capacul, iar dupa ce improasca cateva persoane, printre care si pe mine, bea si o pune la loc. Vorbeste ceva, vad ca i se misca buzele, dar refuz sa imi scot castile. Banuiesc ca-si ceruse scuze asa ca ii raspund " nu va faceti probleme, e numai apa". Imi imaginez apoi ca poate o fi zis altceva, si eu i-am dat o replica desprinsa din alt film. Ar trebui sa fiu mai atenta la ce se intampla in jurul meu.


Autobusul mergea cu  viteza melcului si eu deja imi faceam planuri ca as putea ajunge mai repede pe jos. Ma uit fascinata cum se deschide fermoarul. Oare ce urmeaza? Cu stupoare vad ca batranica scoate o forfecuta....
E vremea sa cobor... Incredibil cate se pot ascunde intr-o geanta!

Intre timp cerul se intunecase. Simt primele picaturi reci si mari de ploaie. Ma uit in geanta amuzata. De-as fi avut in ea o umbrela...
Zambesc si ma avant curajoasa. Nu-mi fac probleme. E numai apa...