Probleme aramii, rezolvari aurii

De cateva zile am o idee fixa ca vine toamna. Vad in jurul meu oameni pe care ii apuca nostalgiile, dorul de copacei aramii, teama de zile mohorate, de ploi, de frig. De cand ma stiu am cautat partea buna a lucrurilor. Sunt un specialist in partea plina a paharului. Imi place caldura, dar apreciez si frigul. Ce pozitiv la frig? Ca strange oamenii in jurul focului.
In loc de frunze aramii, as prefera un camp cu maci, dar aramiul are farmecul lui.

Nu pot sa nu ma las influentata de cei din jurul meu. De zambetele lor. De supararile lor. De visele lor. Sau de lipsa acestora. Sunt ca un burete care absoarbe energii, sentimente, stari. Uneori imi doresc sa ma afecteze mai putin lucrurile. Sa simt mai cu masura. Echilibru. Dezlegari. Flori de portocali. Zile fericite. Rabdare?

Fericirea nu se cumpara, dar se plateste scump.

Uneori gandurile imi sunt atat de incalcite incat trebuie sa le eliberez. Si apoi orice gand trece, si face loc altuia si altuia si asa sunt intr-o continua schimbare, ma face sa fiu intr-o vesnica cautare. Nu incerc sa schimb nimic din mine, decat ceea ce imi face rau.
Si-apoi?
Alte ganduri.
Alte vise...

De ce trebuie in viata se alegem tot timpul cate ceva? Oameni. Prieteni. Locuri. Optiuni. Alegeri. Dezamagiri? Alte alegeri. Oare regretam alegerile gresite? Probleme. Solutii. Niciodata una singura. Mereu solutii.
Farmecul vietii? Gresesti. Repari. Iubesti. Suferi. Lovesti. Primesti. O iei de la capat. Oare cate lucruri bune trebuie sa faci intr-o viata ca sa crezi ca a meritat efortul? Unii oameni emana atata caldura, incat ai vrea sa ii tii prin preajma pentru totdeauna. Altii au nevoie sa fie incalziti.

Suntem despartiti de atata spatiu prin care cu greu razbat. Razbati. Uneori ne intalnim si explodam strabatand un infinit de linii paralele, din mai multe orizonturi din care nu stim sa alegem.
Si despartiti... Si dizolvati... Si departe... Si un fir ne mai leaga. Si tu esti verde, eu sunt roz, fiecare in capatul lui de axa, care isi invarte coordonatele se zbate intr-un cerc... Si trag spre tine, tragi spre mine si valuri de lumina ne imping inapoi si ne despart si ne dilatam si ne unim si facem vartej... si dispare tot. Vedem solutii si totusi iata-ne iar departe, urcand, si urcand… Si explodand, inflorind, ametind, confundandu-ne, dilatandu-ne, pierzandu-ne, regasindu-ne...
Ne leaga iar… o linie din sfera ta in cristalul meu si ardem impreuna si iar…
Nu cred in terapie. Sunt zen din nastere. 

Exista relatii care te sustin, care te fac sa te mentii pe linia de plutire. Exista relatii care te revigoreaza, care iti aduc aminte ca esti un om bun. Exista relatii vechi si familiare, ori altele cate iti ridica un milion de intrebari. Exista relatii pe care le intelegi, le accepti si altele pe care, desi stii ca iti fac rau, te incapatanezi sa le pastrezi, sa iti ocupe mintea si sufletul. Alegeri? Bineinteles. Niciodata una singura.
O sa ies si mai matura din povestea asta.
Indiferent de finalul ei.
E obligatoriu inainte chiar daca dam de curbe.

Varianta 1. - cu sfarsit fericit Varianta 2. - fara sfarsit

(Varianta 3 - nu exista)

Se intampla destul de des sa am dupa amiaza ocupata. Mai ales dupa ce apare toamna si se intuneca devreme.
Oricum, dupa caderea intunericului multe optiuni nu am la indemana pentru a-mi petrece timpul. Eu prefer soarele si lumina... Asa ca atunci cand am ocazia sa am diminetile mai libere ies la o plimbare mars fortat prin imrejurimi.  Acum cateva saptamani pe langa un parc pe unde-si plimba unii cainii am vazut un el si o ea. Destul de tineri, pana in 24 de ani. Ea imbracata intr-un tricou galben si jeansi rupti, el in maieu decoltat, muschii la vedere si pantaloni scurti. Trec peste parerea ca maieul e un obiect de imbracaminte care mai bine ar disparea, chit ca muschii curgeau regulamentar. Afara erau multe grade si baiatul si-o fi ales tinuta in functie de temperatura.
Pasul meu, de obicei rapid, a inceput sa se plieze pe mersul lor. Imi place sa vad tineri frumosi, oameni indragostiti, adulti tinandu-se de mana. Imaginatia mea incepe sa zboare si incep sa construiesc povesti frumoase fara sa am date concrete. Viata reala e prea banala.

Zilele trecute eram la o sedinta cu parintii. Profesorul de romana imi prezinta un test si imi spune: "Iulia e o eleva buna, dar la ora de romana e foarte visatoare". Am zambit gandindu-ma de cate ori parintii mei au fost chemati la scoala de profesoara de matematica pentru ca la ora ei zambeam cifrelor. "Sigur ca viseaza, la fel eram si eu, numai ca preferam ora de mate...". Nu stiu daca domnul Melancu a gustat gluma sau m-a crezut un parinte aflat in curs de maturizare. A zambit, a ridicat o sapranceana si a intrebat meditativ "Hmmm. Serios?" Serios, domnule profesor! Uneori cifrele spun povesti, alteori cuvintele, si de cele mai multe ori imaginatia. Iar starea asta te loveste cand nu te astepti si iti tulbura ratiunea. Sigur ar fi indicat sa te loveasca dupa ore. O sa transmit mai departe. Si promit seriozitate maxima. :)

 Tinerii din fata mea pareau sa fie capabili sa ma faca sa zambesc. Asa ca nu ma grabeam sa-i depasesc.
Eram la ceva distanta, dar am simtit o disensiune care ma facea sa raman prudenta mai in spate. Auzeam vocile lor rastite fara sa inteleg ce spun.Ea incerca sa fie cat mai convingatoare si vedeam cum din cand in cand il impingea destul de tare ca sa-l faca mai atent. Nu imi place violenta de nici un fel. Cred in puterea cuvintelor mai mult decat in cea a gesturilor. Asa ca mi se pareau imbrancelile femeii deplasate, dar am o toleranta destul de mare la comportamentele celor din jur. Cred ca oamenii sunt diferiti si e dreptul lor sa se manifeste conform experientelor acumulate. Incerc sa nu judec pentru ca sunt constienta ca perceptia mea e una subiectiva si nu pot cuprinde diversitatea situatiilor.
Prefer sa privesc lumea cu umor si imi imaginam ca poate vorbesc despre topirea ghetarilor in Laponia, despre ultimul satelit trimis pe Marte sau despre teoria heliocentrica a lui Copernic.  Pe neasteptate el se intoarce catre femeie si ii aplica o imbrancitura puternica ce o trimite la pamant. Ii arunca o privire scurta, cat sa vada daca e in regula, si merge mai departe. Sigur ca gesturile agresive ale ei mi s-au sters imediat de pe retina si am vazut doar o femeie agresata. M-am grabit sa o ajut sa se ridice de jos. N-avea nevoie. Dimpotriva. A alergat spre baiat, si dupa cativa pasi alaturi a inceput din nou sa-l imbranceasca. Mi-am schimbat directia incercand sa pastrez aparentele unei povesti frumoase. Mi-am imaginat ca in scurt timp se vor tine de mana.

Felul in care vedem lumea tine de interpretarea nostra. De modul cum decodificam niste semnale. Citeam intr-o zi o povestioara despre amerindienii la care au ajuns corabiile lui Columb. Povestea, mai mult cu iz de legenda, spunea ca amerindienii nu au vazut in prima faza corabiile aparute la orizont pentru ca nu aveau reprezentarea mentala a unei structuri ample plutitoare de tipul corabiilor. A trebuit ca un intelept de-al lor sa le spuna si abia apoi au inceput sa vada. Teoria pare limitata. Nu prea lasa loc imaginatiei. Ar fi greu sa invatam totul prin experiente propri, sa avem nevoie de cineva care sa ne creioneze lumea pentru a o vedea. E drept ca mi-e destul de greu sa inghit cartiele cu iz SF, si am observat ca incep sa construiesc imaginile pe baza filmelor vazute. Toate navele mi se par ca seamana cu Enterprise si toti extraterestrii cu E.T. :)

Dar sa revenim la finalul fericit. Doi tineri tinandu-se de mana. Fara imbranceli, fara agresiuni, fara lacrimi aparute pe furis sau regrete nemarturisite. Doar discutii aprinse pe tema teoriei relativitatii.

De ce n-ar fi asa simplu? Filmele se termina cand oamenii ajung la momentul fericirii.
In viata parca nici un sfarsit nu-i suficient de happy...
Realitatea suna mai bine
fara sfarsit....