In copilaria mea, iepurasul nu a existat.
Si nu pentru ca nu as fi avut o copilarie frumoasa, ci pur si simplu nu imi amintesc sa imi fi povestit cineva de el. Sarbatorile de Paste aveau pe atunci alte bucurii. Aveau parfum de cozonac cald facut in cuptor si aroma de zahar caramelizat. Veneau dupa o saptamana planuita de bunica in cele mai mici detalii. Datina trebuia sa fie respectata.
Erau zilele de curatenie, zilele de pregatit drobul si ale bunatati, zilele de rugaciune...
Noi, nepotii aveam o singura nerabdare: ziua de vopsit oua. Eram plini de reguli. Sa fie cat mai albe, alungite, ascutite la varf, de marime potrivita. Vopseam cate 100 sau chiar mai multe si toate se imparteau. Joia era ziua implinirii viselor...
In ultima saptamana inainte de Paste imi amintesc ca aveam interdictie la dulciuri. De ele imi amintesc ca ne lipseau. De carne... nu mai stiu nimic. Probabil nu nu ne afecta prea tare. In seara de Inviere eram nelipsiti de la biserica. Dimineata primeam anafura si ne spalam cu apa sfintita dintr-un vas in care era un banut si un ou rosu. Erau niste obiceiuri pe care nu indrazneam sa le incalcam, desi nici nu ne interesau prea tare. Ce stiam ... ca era prima zi in care aveam din nou dreptul la rochita. Normal... una noua. Imi amintesc pantofiorii de lac care trebuiau sa straluceasca de curatenie... .
Ma vad trecand peste puntea ingusta, mergand apoi spre aleea care duce spre biserica. Aud clopotele si simt oamenii pasind alaturi de mine. Vad bucurie in jur... femei cantand... si ochii bunicii care ma petrec pana la usa bisericii. Aud voci de copii care striga "Hristos a Inviat" si ciocanit de oua. Ma vad apoi bucurandu-ma de concursurile de spart oua. Cu mandrie, pun in fata bunicii castigul si dovada ca gainile ei fac ouale cele mai tari.
Odata cu trecerea timpului iepurasul s-a instalat in viata mea. Nu mai stiu cand, Probabil eram adult si n-am incercat sa lupt cu el. Probabil deja aveam un copil. Si trebuia sa am grija ca iepurasul sa nu dea gres. Ceva dulce, ceva de imbracat, ceva de joaca... Apoi cadouri pentru toti, sa se simta iubiti... ceva ce au nevoie, ceva ce si-ar dori, inca ceva ca poate e prea putin... Muncim mai mult si incercam sa compensam lipsa noastra cu cate un cadou in plus.... Si uite asa cadourile au luat locul magiei sarbatorilor. Iar iepurasul a ajuns sa ne implineasca dorintele.
Imi amintesc cum era in copilarie cand mi se permitea sa reiau ceva. Era magia copilariei. Nu imi placea finalul jocului asa ca puteam sa il reiau de unde imi convenea.
Viata... e mai putin ingaduitoare. Tot ceea ce traim ne schimba intr-un fel iremediabil. Ne obliga sa ne transformam fie ca vrem sau nu. Toate intamplarile prin care trecem lasa o urma asupra noastra. O memorie implicita care ne atentionaeaza sa fim precauti.
Asa apar fricile, ezitarile, neincrederea, regretele. Suntem atenti cand trebuie sa luam decizii, stim ca prin alegerile pe care le facem putem sa ne schimbam viata... Nu stim daca in bine... Incercam sa ramanem intr-o iluzorie siguranta, departe pericole imaginare.
As vrea sa reiau jocul.
De pe la o virgula din copilarie ar fi ideal.
Oare iepurasul implineste si vise de oameni mari?
