Talent, pasiune sau nimic

S-a intamplat de cateva ori in scoala sa fiu "eleva cea noua". Nu mi-au lipsit niciodata prietenii, dar nici nu ma straduiam sa intru in vorba cu toata lumea. Imi placea sa fiu un observator pasiv. Dincolo de vorbaria interminabila din jurul meu, imi creasem o liniste interioara in care mi se parea fascinant sa observ. Gesturi, caractere, tipare...
Eram in clasa a sasea cand am schimbat prima data scoala. Ma saturasem de cea veche si am cautat un motiv pentru un nou inceput. Profesoara de matematica parea un motiv bun, dar putea la fel de bine sa fie oricare altul. Imi placea inceputul. Imi placea cand nu cunosteam pe nimeni si puteam sa-i descopar treptat pe ceilalti.
Imi amintesc in prima zi de scoala ce mult m-a impresionat un coleg. Din primul moment mi-a parut diferit, dar era suficient de retras incat sa nu indraznesc sa ma apropii. Poate putin mai mare decat noi ceilalti,  nu vorbea decat cand n-avea incotro si nu excela la nici un obiect. Avea o infatisare destul de neingrijita, hainele mari si invechite, probabil mostenire de la vreun frate mai mare. Parea insa mult mai matur decat noi toti. Avea parul lung si prins in coada, ceea ce ii dadea la acea vreme un aer de noncomformist. In timp ce ceilalti colegi abia asteptau sa sune clopotelul sa iasa la o tura de batut mingea, el isi lua hartia si creionul si le manevra ca intr-un ritual numai de el stiut. Prima data cand i-am vazut un desen, imi amintesc ca am ramas cu privirea atintita minute in sir incercand sa descifrez povestea. Era dupa o ora de istorie, iar personajele lui parca coborasera din manual. Cai, regi, lumini, umbre, batalii, copaci infloriti, munti, apa, tot universul se regasea pe o singura hartie. Imi amintesc cum ii priveam mana sigura cum manuieste creionul si ma gandeam ca e magie. O vreme nici nu m-a bagat in seama asa de absorbit era de ce facea. Cand a vazut ca ii fixez cu uimire hartia s-a oprit si si-a pus creionul dupa ureche. Magia se terminase. Erau frumoase schitele lui, tin minte ca toti eram uimiti. Eu l-am vazut intotdeauna ca pe un artist.
Au trecut multi ani de atunci. Dar uneori, mai ales la inceput de scoala, recunosc, m-am mai gandit la artistul din clasa a sasea. Zilele trecute m-am intalnit cu o fosta colega. Din vorba in vorba, am intrebat-o daca nu mai stie nimic de el. Stia. Surpriza m-a lovit, aruncandu-ma in copilaria demult trecuta. Artistul nu mai era artist. Renuntase de bunavoie la magie pentru o banala meserie de contabil. Pictura il dezamagise si a abandonat-o.
Ma uitam in gol la cerul senin si  ma gandeam ce bine ar fi fost sa nu fi intrebat nimic. Viata fiecaruia din noi urmeaza o cale. Niciodata nu e una dreapta. De obicei primim mai mult sau mai putin decat meritam. La intersectii trebuie sa avem grija ce alegem, sa nu avem ce regreta. E drept, viata ne poate juca feste. Inteleg ca uneori nu poti sa fii celebru chiar daca talentul e de partea ta. Inteleg lumea asta atat cat pot si stiu ca nu depinde intotdeauna numai de noi.
Dar nu pot sa inteleg niciodata cum te poti opri dintr-o pasiune, cum poti sa renunti la ceva ce iti place si iubesti doar pentru simplul motiv ca acel ceva nu te poate face cunoscut sau nu iti aduce suficienti bani. Pasiunile le avem pentru noi. Poti sa scrii, sa fotografiezi, sa pictezi, sa canti, sa dansezi fara sa fii neaparat remunerat pentru ele. Daca se intampla sa fii, esti un om norocos, daca nu, mergi inainte cu ele. Imi amintesc ca intotdeauna am apreciat pescarii care dupa ce captureaza pestii ii elibereaza. Unele lucruri le facem pentru suflet. Talentul vine din suflet si e ceea ce suntem. Unii mai mult, altii mai putin. Daca renunti la el, de fapt renunti la ceea ce esti. Iti abandonezi calea in viata.
Oare cate talente se risipesc zilnic fara ca vreo unuia dintre noi sa ii pese macar? Oare cati oameni si-au abandonat calea?


http://www.youtube.com/watch?v=FBdVA5N1XWI&feature=related

Sa nu ne ardem amintirile

Sunt convinsa ca nimic din ce ni s-a intamplat in viata nu este fara importanta. Ma bucur de tot ce am trait, bune sau mai putin bune, pentru ca m-au adus pe drumul pe care sunt cum. Am ramas cu amintiri, cu zambete, cu invataminte, cu inspiratie.
Azi, facand ordine printre carti si caiete, incercand sa sortez hartiile cu care urmeaza ca aprind focul la tara, am gasit o agenda veche, care imi apartinea, cred, cam de prin liceu. Am stat o vreme citind, studiind fiecare cuvant pe care-l notasem atunci. Cautam in memorie intamplarile care m-au facut sa le scriu, retraind emotia de atunci si completand-o cu cea de acum. Am ramas rememorand frumusetea si naivitatea acelor ani. Erau cuvinte simple, care redau starile de spirit pe care le incercam atunci, la inceputul adolescentei. Eram indragostita, plina de speranta, eram visatoare, eram un copil. Si imi gaseam linistea in cuvinte. Eram optimista, pentru ca asa vroiam sa fiu. Credeam ca in viata pot sa fac orice vreau, atata timp cat imi doresc cu adevarat. Credeam ca totul depinde de alegerile pe care le fac, de dorintele pe care le am, de  visele in care indrazneam sa sper. Nu stiam nimic despre greutati, despre obligatii, despre responsablitati. Nu am luat in calcul factorul extern, nu ma gandeam la ceilalti, nu stiam ca uneori soarta alege in locul nostru.
Timpul ne marcheaza si trece peste noi lasand goluri imense in suflet si in gandire.
Multi dintre noi uitam sa ne exprimam trairile, evitam sa ne amintim trecutul, refuzam sa comunicam, vrem sa ne rezolvam problemele singuri. Pentru ca in maturitatea noastra, incercam sa ne prefacem ca nu mai avem nevoie de altii si nici de amintiri. Ca nimic nu reuseste sa ne doboare. Ca ne descurcam... Ca suntem puternici si ancorati in realitate.
Azi, agenda si-a recapatat locul in biblioteca. Nu pentru ce scrie in ea, pentru ca nu mai cred nici eu  in aceleasi vise, ci pentru ceea ce reprezinta. E o parte din viata mea, o bucata din sufletul meu.
Refuz sa imi ard amintirile. Sufletul meu traieste din ele.
Focul?
Mai poate astepta...