Intrebari

Oare ce face ca mici intamplari din viata sa ne aduca emotia in suflete? De ce uneori cand ascultam o melodie sau vedem un spectacol ne invadeaza sufletele un tremur dulce? Oare de ce iti dau lacrimile cand simti ca un copil iti zambeste cu ochii senini si-si intoarce capsorul sorbindu-ti prezenta si te intreaba "ce faci" sau "cum esti"? Oare de ce mangaierea unui animal bland ne face sa ne simtim plini de iubire?

De ce uneori crezi ca nu exista suficiente cuvinte pentru a exprima ce simti?  Te afunzi printre norisori si simti ca nu mai atingi pamantul? Adormi cu fiori si te trezesti la fel?

Cum e cand primesti de la cineva ceva ce ti-ai dorit mult? O floare, o carte, un sarut iti lumineaza chipul, desi nu stii sa arati cat esti de multumit?

 Sau lacrimile parintilor care te primesc acasa, cand le faci o surpriza si te infatisezi pe neasteptate la poarta copilariei? Cum e cand oferi un sfat pe care ti-l cere prietenia sau pur si simplu, cand traiesti o zi frumoasa cu frunze colorate si soare, sau una ploioasa, in care stai in casa si citesti?

Un compliment te face sa rosesti, o strangere de mana iti da incredere, prezenta celui drag iti umple ziua, un urcus pe munte iti da vointa... Uitam de durerea din suflet daca stim sa descoperim la fiece pas acea raza mangaietoare a bucuriei de a trai.

Ce lucruri marunte si cata valoare...

3D

Trei dimensiuni, trei simturi. Vad... Simt... Ascult... Nu gust nimic. I-am dat liber azi...

Stau pe o banca in parc. Vad bucati de viata. Imi amintesc simtiri din trecut. Aud muzica in casti.

"Stii sa ma tii in brate fara sa-ntrebi de ce,
poti sa ma faci sa rad fara sa stiu de ce"

Langa mine, pe banca s-a asezat o femeie mai in varsta incarcata cu mai multe sacose. Se vedea ca ii era greu. Scoate telefonul si suna. "Alo, buna mami, ce faci? Puteti sa veniti sa ma ajutati cu niste sacose? Am ajuns pana in parc si nu pot sa le mai car pana acasa. Va astept". Cateva minute mai tarziu ii suna telefonul. "Alo, ce faci? Eu vin spre casa. Nu mai am timp de nimic. Ii astept pe copii sa ma ajute cu niste cumparaturi. Sigur ca ma ajuta. Bine. Vorbim cand ajung acasa." Oare cat de mari sunt copiii pe care-i asteapta in ajutor?

"In tine vreau sa pot sa ma ascund si sa luminez..."

Sunt zile fierbinti de vara. As vrea o ploaie sa ma ude pana acasa. Intr-o vara, prin vremea liceului venind din oras cu verisoara mea, s-a pornit o ploaie puternica. Mai aveam vreo 50 de metri pana acasa, dar ne-am adapostit sub un acoperis si ne uitam la picaturile care faceau bulbuci la intalnirea cu asfaltul. Am asteptat o vreme, dar ploaia nu se oprea. Razand, ne-am dat jos sandalele si am pornit desculte sfidand ploaia. In cateva clipe mie mi-a lipit rochia de trup, facand-o transparenta. Verisoara mea avea un tricou verde si o pereche de pantaloni albi. Imi amintesc cum  culoarea din tricoul verde s-a impregnat in albul pantalonilor. Acasa, ne astepta matusa cu prosoape uscate. Am traversat apartamentul si ne-am postat amandoua in vana, sa lasam apa sa se scurga in asteptarea unor haine uscate. Si acum imi plac ploile zbuciumate de vara. Dar... cand vad ca e innorat, imi iau umbrela.... Viata ti-o faci asa cum vrei.


"am doua anotimpuri in suflet mereu..."

Pe banca mea, femeia isi astepta nepotii. Dupa vreo 5 minute doi copii de 10-11 ani vin in fuga urmati de un altul cu cativa anisori mai putin, pe bicicleta. Femeia zambeste, si ii strange in brate pe toti trei. Se uita la sacose. Atunci am apucat sa le numar. Erau sase. I-o da pe cea mai mica unuia. Sacosa era plina de salata, leustean si alte chestii verzi. Se uita la cele care i-au ramas, mai ia o punga din care se vedea o paine si i-o da celui de-al doilea. Cel mic de pe bicicleta intreaba "Si cu borcanele ce facem, buni?". "Lasati borcanele. Le duc eu ca-s grele. Haideti acasa".

"Si o ultima intrebare, mai merita oare, sa iubesti cu adevarat?"

Cand aveam doar cativa ani, imi amintesc cum ma jucam cu frunzele de salcam sau cu margaretele, rupandu-le petalele: ma iubeste, nu ma iubeste, cu apa, cu foc... Ce nu stiam atunci, e ca la joc, pentru a avea un final bun trebuie sa alegi frunza sau margareta potrivita. Sa le cantaresti din ochi si sa-ti lasi mintea, si nu inima, sa iti indrume gestul cu care o culegi. Sa o culegi, fara graba, fara emotie si apoi sa incepi ritualul.... ma iubeste, nu ma iubeste... Azi, e un gest reflex... cand am o margareta in mana incep s-o jumulesc. Dar fara sa mai numar... Cand esti adult, viata e plina de certitudini.... Sau asa alegi sa crezi....

"Sunt o mie de ganduri ce ma duc la tine mereu..."

Fericirea in linie dreapta

De obicei, in drum spre oriunde imi pun castile la urechi. E cel mai simplu si natural mod de a le arata celorlalti ca vrei sa fii lasat in pace. Strategia nu da gres. Aud de obicei doar ce vreau si doar cand vreau. Ieri insa le-am uitat, asa ca m-am trezit ca trebuie sa infrunt lumea si zgomotele ei. Era cald, oameni putini pe strada si lumea parca se derula in reluare. Imi place sa caut sunete placute printre claxoane si zgomotele strazii, asa ca incercam sa gasesc voci de copii sau ciripit de pasarele. La un momment dat, aud in spatele meu o voce grava "eeei... de-as avea eu anii tai....". De obicei nu raspund la astfel de comentarii. Dar de data asta ma intorc pe neasteptate sa vad cine-mi vrea anii. In spatele meu un barbat cam la varsta pensiei, cu o sapca pe cap si un tricou spalacit pe el, de pe care am reusit cu greu sa citesc "meriti mai mult". Probabil.... un tricou electoral. . Il intreb direct, privindu-l in ochi "ce ati face daca ati avea anii mei?" "Dapai... ?!?". Si cam atat e tot ce a reusit sa articuleze.

Trecand peste penibilul situatiei, cum sa nu zambesti in astfel de momente? Are rost sa te iei dupa teoriile psihologiei care spun ca pana pe la o anumita varsta esti fericit, dupa care urmeaza o perioada de coborare, si apoi incepi sa te ridici din nou... Eu n-am de gand sa fiu pe fundul unui "U" in nici o perioada a vietii doar pentru ca asa spun manualele de psihologie. Prefer sa abordez fericirea in linie dreapta, chiar daca e mai obositor. Am vazut ca bucuriile ce conteaza vin doar din lucruri simple. Poate, la o anumita varsta, cand constientizezi ca lumina soarelui nu te va incalzi pe vecie, ti-ai face timp si ai spune "daca as fi fost mai bun", "daca as fi judecat mai putin", " daca as fi inteles", "daca as fi stiut sa iubesc". Si totusi, exista un parcurs, trebuie sa facem "ceva" pe Pamant, dar nu acesta e unicul scop. Suntem doar oameni si cautam sa lasam un semn ca am trecut pe aici. Numele pe o pagina de istorie te face erou pentru alte generatii, care vor uita mai apoi de tine. Dar cum esti pentru oamenii din jurul tau? Stii sa lasi un zambet, o lacrima de bucurie, o imbratisare, un sprijin, un suflet multumit? Lucrurile marete, de fapt nu constau in glorie. Sunt mai aproape de noi si le putem face in fiecare zi.
E adevarat ca numai copiii simt fericirea fara remuscari, fara grija ca va urma ceva ce o va dobori. Oamenii isi creaza singuri bucuriile, in timp ce copiii le primesc de la altii. Si pentru fiecare inseamna ceva diferit. Azi, asa imi imaginez fericirea. O zi senina, lumina calda, cuvinte frumoase, oameni iubitori, o viata linistita, fara furtuni, fara indiferente, fara surprize prea mari.... In linie dreapta.