Ne îndreptăm spre Torremolinos, o stațiune la vest de Malaga unde mai rămânem pentru două zile. Maimuțele din Gibraltar ne-au obosit bine, după ce le-am cărat în spate pe trepte, ne-au jefuit de șervețele, ne-au ținut ocupați toată ziua. Drumul cu mașina curge lin pe malul mării, dar cei 125 de km ni se par interminabili. Amintesc de cele 600 de scari ale zidului Charles V din Gibraltar și încerc o glumă că pirații de care încercau să se păzească, renunțau pe la jumătatea drumului de groaza scărilor. În loc de zâmbet abia primesc o grimasă chinuită de la Em. De pe bancheta din spate, nimeni nu reacționează. Mă chinui să completez niște fise de cazare pentru toți. Mi-e greu să fac orice cu mașina în mișcare, mai ales dacă simt oboseală. Lumina zilei pălește și pe când îmi ridic ochii din telefon, afară deja e întuneric. Rezervasem pe Airbnb o căsuță cu 4 camere la etaj și un living cu bucătărie la parter, undeva la 300 de metri de mare. Avem de gând să ne răsfățăm puțin și șoferii. Nu foarte mult, că până în Malaga tot îi uzăm. Dar după atâtea drumuri și plimbări prin munți și orașe, kilometri înghițiți pentru a atinge locuri de poveste vrem să ne bucurăm și de o zi de bălăceală și plaja.
Dormim neîntorși, de acum suntem pe relaxare și trai boem. Bine, asta înseamna că unii se trezesc la 6 să prindă răsăritul pe plajă...
De dimineată urcăm în mașini auzisem că Malaga e frumoasă. Ne amintim că am făcut o rezervare la o peșteră, Cueva del Tesoro. O făcusem de acasă cu ceva vreme în urmă, am luat biletele gratuit. Turul de la ora 10.30 era gratis, probabil de asta era să uităm de el. Am ajuns chiar la ora stabilită, dar ne dăm seama că biletele nu se pot descărca. Era o problemă tehnică de care știau, am spus doar numărul rezervărilor si nu a mai fost nevoie de nimic. În aceeași clădire operează două companii care vând bilete la două peșteri diferite cu intrări alăurate: Cueva del Tesoro și Cueva Victoria. Prețul pentru cine nu avea bilet gratuit a fost 5 sau 6 euro. O alegem pe cea cu comori și lăsăm Victoria pe data viitoare. Nu e mare, dar cred că într-o zi toridă e o binecuvântare. În mai puțin de o oră am văzut tot. E singura peșteră de origine marină din Europa. Conform unor manuscrise vechi peștera este locul unde s-a refugiat Marcus Crassus prin anul 86 Î.Hr urmărit de Gaius Marius și de Cina. Comorile sunt ale unor regi berberi morti prin 1000-1100 care le-au abandonat acolo. De curând s-au descoperit în peșteră o lampă ceramică cu 6 monede de aur, de pe vremea dinastiei almoravide. În tradițiile almoravide cifra 6 era sacră, deci concluzia evidentă e că aceste comori au fost ascunse intenționat pe undeva pe acolo. Un Indiana Jones din Elveția, Antonio de la Nari, și-a petrecut 30 de ani căutând legendara comoară a celor cinci regi musulmani. A murit in 1848 într-una din exploziile provocate chiar de el pentru a escava peștera. Comorile sunt tot acolo, nu le-am deranjat nici noi.
Urcăm direct la fortăreața Gibralfaro, urmăm GPS-ul care ne duce pe un deal înalt ce domină orașul Malaga. Găsim o parcare la înălțime, unde un individ prăfuit ne face semne unde și cum să parcăm. Nu cere mulți bani, cred că undeva la un euro jumate, fără limită de timp. Pașii ne erau nerăbdători. Fortăreața Gibralfaro a fost construită pentru a proteja palatul fortăreață de mai jos, Alcazaba. Numele Gibralfaro vine din arabă Yabal Faruh adică muntele farului. Cu mult înainte de a fi construit castelul, fenicienii țineau aici un foc sacru, care ghida navele spre port. Arheologii spun că acest foc a ars în antichitate fără întrerupere timp de sute de ani. În nopțile cu ceață paznicii castelului au povestit ca uneori lumina farului antic pare să se reaprindă pentru câteva secunde, un glob mic portocaliu, pe vârful dealului, exact acolo unde ardea focul fenician în urmă cu mii de ani. Deși nimeni nu a fotografiat fenomenul, unii cred că e o memorie a locului. Îmi plac poveștile misterioase din trecut și e plin pe acolo de secrete și fantome de soldați.
Priveliștea din vârful dealului ne inspiră, panoramele asupra orasului sunt spectacol dominat de arena Plaza de Toros de la Malagueta. Vedem din nou scări, dar de data asta coboară. Avem chef de plimbare, mai multe decât cele cu care ne-am luptat în ziua anterioară nu pot fi. O potecă pietruită, printr-o pădure de pini, un peisaj de vis. La câteva minute distanță, ajungem la Alcazaba. Unii rămân să aprofundeze zidurile fortărețelor. Pentru mine, nu există loc mai potrivit pentru a simți atmosfera autentică a unui oraș decât partea veche a lui. Straduțe înguste, produse autentice, delicatese tradiționale mă atrag spre zona istorică. Trecem prin Parcul Malaga, un parc tropical luxuriant, în linie, plin de palmieri și copaci exotici, fântâni și sculpturi. Papagali nu se văd, dar se aud la tot pasul. Parcul separă portul de orașul vechi.
Plaja Malagueta se întinde pe o distanță de 2 km. De-a lungul ei este mărginită de o stradă aglomerată cu zeci de restaurante și baruri și o promenadă umbrită de palmieri.
Muelle Uno este promenada portului, un loc modern construit de mai putin de 15 ani, mulțime de magazine și restaurante.
Ne-am recuperat mașinile după ce am făcut un drum cu autobuzul până la Gibralfaro, nu mai aveam energie să urcăm iarăși scări.
În ziua următoare am lasat loc doar pentru castelul Colomares din Benalmadena. De la distanță e foarte frumos, ca decupat dintr-o poveste.
În fiecare zi de luni castelul e închis, iar taxa de 3 euro. Este o construcție recentă, ridicată de un medic care profesase în SUA. În 1987 a început cu ajutorul câtorva zidari să ridice acest monument în amintirea lui Cristofor Columb și descoperirii Americii. Șapte ani mai târziu și aproape toată averea folosită pentru construcție, a ieșit un monument care amestecă stiluri și epoci, o fantezie care unora place alții o consideră un kitch, dar cu siguranță e foarte fotogenic. Piatra roșiatică, formele zimțate și marea în fundal fac din castel un loc de neratat pentru amatorii de fotografii și filmulețe instagramabile.
Nu ai ce să faci mai mult de o oră acolo, așa că ne îndreptăm din nou spre Malaga. E ultima zi de vacanță și nu vrem să pierdem avionul. De fapt, eu aș fi vrut.
Poate pentru ca ascultasem de acasă ritmuri de flamenco, Malaga mi s-a părut un oraș care cântă. Am găsit bucurie magică acolo la fiecare pas. Are o energie aparte mi-a arătat cât de colorată poate fi lumea. E ciudat ce poți găsi, dacă ești dispus să privești. Când mă gândesc la Malaga, nu văd un loc. Aud muzică. Văd culori. Simt prieteni. Vacanțele sunt frumoase când esti cu un grup de prieteni. Oamenii sunt diferiți, unul e spontan, altul organizat, altul visător, și fiecare are ceva care îți place și poate alte lucruri care nu îți plac la fel de mult. Dar când călătorești împreună se formează o echipă. Visele fiecăruia se amestecă și devin comune. Fiecare dorință, fiecare bucurie a celuilalt devine și a ta. La final ești mai bogat. Diferențele devin lecții despre toleranță și prietenie, începi să porți cu tine bucăți din cei cu care ai împărțit drumul. Împreună suntem mai mult.
Ne place să călătorim pentru că ne face să gândim, să ne imaginăm trecutul, să visăm la viitor. Ne place să ne imaginăm că am putea trăi viața oamenilor de acolo. Sau cel puțin așa fac eu. Îmi imaginez fiecare loc pe care îl vizitez ca pe un loc în care aș putea trăi. E ca și cum pentru o clipă, inima mea își mută rădăcinile acolo. Fiecare oraș devine o posibilă casă, fiecare munte o promisiune, fiecare plajă un început. Și poate asta e magia călătoriilor. Îți arată că ai putea aparține multor locuri, îți arată câte vieți ai putea trăi dacă ai avea curajul să urmezi toate drumurile pe care inima ta le alege măcar pentru o clipă.
Poate că nu sunt făcută să trăiesc într-un singur loc.
Poate duc în mine un oraș nespus, construit din toate străzile pe care le-am iubit în treacăt, din toate cerurile sub care am visat, din glasurile prietenilor care merg cu mine o parte din drum.
Pot visa să trăiesc în o mie de locuri
Pot sa-mi imaginez o mie de vieți.
Dar acasă sunt în preajma oamenilor la care nu vreau să renunț.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu