Ordinea din lume incepe cu ordinea din noi insine

In ultimele zile am ascultat mult si am citit despre despaduririle abuzive. Ma doare ca s-a ajuns aici, si ma intreb unde am fost cu totii de am observat abia acum. Dam vina pe straini ca ne taie padurile. Am auzit si oamenii de la sat spunand asta. Ciudat ca nu li se pare nimic in neregula cand li se aduce in curte o caruta de lemne pe care o negociaza la un pret bun. Atunci fac un "targ bun". Castiga toata lumea. Sigur, efectele nu sunt comparabile, doar ca e o stare de fapt de care suntem vinovati toti. 
In week-end am fost dupa o portie de oxigen. Intamplarea a facut sa fie Poiana Brasov. Am urcat intr-o plimbare cu gondola. Bineinteles, sus, destul de multi turisti. Mai ramasesera cateva petice de zapada inegrita in rest, peisaj de primavara. 
O femeie cam la 40-45 de ani, vazand ca fotografiez un pomulet in floare ma abordeaza.  
-Stii ce copac e? O fi ceva floare protejata? 
Habar nu aveam, evident. Parea un liliac pitic. Imi atrasese atentia doar frumusetea lui.

- Vaaai saracul de el, ce frumos e! Oare de ce nu l-o fi luat cineva de aici sa il mute? Uite sunt peturi si mizerie in jurul lui si e singur aici in salbaticie! Apoi se intoarce spre barbatul cu care era, un englez din cate mi-am dat seama, si il priveste cu ochi rugatori de caprioara ranita: 
- Oh Johnny, I want it, I want it!
Eu ma uit la Johnny sa vad daca el observa absurdul dorintei, dar el parea prea intelegator cu solicitarea, si probabil destul de dornic sa-si multumeasca insotitoarea. Sigur, ma gandesc, hai sa punem strainii sa rupa copacii pentru noi... Vreau sa-l salvez pe Johnny, asa ca ma adresez direct ei:
  -Stiti, copacului ii e mai bine aici in natura decat in orice balcon din oras. Aici e locul lui, iar peturile... pot fi adunate. E mai usor sa strangem mizeria decat sa mutam copacii...
Mi-a aruncat o privire ca si cum as fi fost cel mai mare dusman si a asteptat sa ma indepartez. Sper ca Johnny a fost rezonabil si a lasat copacul in viata. Chiar daca nu era protejat de vreo lege. Decat eventual de legea bunului simt.

Traim. Visam cu ochii deschisi. Pierdem energie pe toate partile. Ne dorim lucruri de care nu avem nevoie. Le primim si apoi suntem tot nemultumiti. Suntem dresati sa ne dorim ceva ca sa fim fericiti. Starea noastra “normala” trebuie sa fie nemultumirea. Nu intelegem efectele exterioare, vrem doar sa primim. Incerc sa-mi gestionez constient necesitatile. Sa nu am nevoie de copaci ca sa fiu fericita. Prefer sa-i stiu pe ei in siguranta. De ce n-am putea sa reconfiguram aceasta lume? Sa renuntam la verbul "a rupe" si sa incercam verbul "a planta". Schimbarile nu e nevoie sa fie la scala mare. Ci doar sa fie imediate si din interiorul nostru. Cred ca putem da o alta forma lumii. Tot ce trebuie e sa facem rost de o scanteie declansatoare. Si sa visam ca imposibilul e posibil. Eu... vreau sa sper. 
Azi pentru mine, maine pentru copilul meu, si intotdeauna pentru noi toti.