Uneori ma simt prea prinsa in mine. Prea devorata de propria mea fiinta. Prea departe de a iesi la suprafata. Oare e grea intotdeauna calea ce trebuie urmata?
Incerc sa uit tot ce trebuie uitat. Incerc sa gasesc o cale de a-mi cere ierare pentru tot ce trebuie sa-mi cer iertare. Incerc sa imi demonstrez ca pot orice. Ca nimic nu ma doboara. Dar e greu drumul catre acolo unde vreau sa ajung.
Ma trezesc dimineata prinsa intr-o realitate care e alta decat cea la care visez. Iar visul meu se schimba cu fiecare privire. Nu mi-am inchipuit ca am sa pierd. Dar nici nu am indraznit sa ma gandesc ca am sa castig. Gresind imi zic ca asa trebuie sa fie, ca nu am de ales. Cred ca in noi toti exista teama de singuratate. Frica asta te face sa iei in viata decizii gresite. Sa accepti ce n-ar trebui, sa ierti ce nu e de iertat. Uneori ma gandesc ca daca am sa fiu vreodata singura, va fi pentru ca am meritat. Si am sa mai invatat ceva cand voi ajunge la lumina.
Nu am incredere in oamenii care zic ca nu ar schimba nimic in viata lor. Ca asa cum a fost ea, cu bune si rele, ar trai-o din nou... la fel. Eu as schimba multe. Nu as mai rani oamenii, as incerca sa-i vindec. Nu as mai plange, as incerca sa accept. Nu m-as mai impotmoli in vre-o minciuna. Nu m-as mai uita in jos... am invatat ca pot cadea. Nu m-as uita in sus... pentru ca vesnic va fi prea departe. As iubi. As intelege. Nu as uri. Nu mi-as striga nemultumirea. As fi dreapta. As repara. As incerca sa fiu un om mai credincios. As spune ce e important. As indrazni sa cer. As oferi neconditionat.
Nu as mai cotrobai in lume cautand un ceva. Am pierdut atat timp fara sa stiu ca e aici, in mine. Nu as mai cere cuiva sa ma faca fericita. As sti ca singura pot sa imi ofer fericirea.
As schimba multe. As schimba tot. As trece altfel prin viata. Fara ezitari, fara greseli, fara pareri de rau.
Probabil vor veni zile albastre, luminoase, zile la care nu ne asteptam.
Cerul imens, senin, plin de culoare, greu de sperante, incarcat de iluzia ca totul e posibil va sta garantie pentru toate visurile noastre.
Poate ca sunt visuri inocente, tembele, stupide, care nu vor in ruptul capului sa se raporteze la ce e posibil. Refuza cu incapatanare sa fie realiste, sa ia in calcul riscurile si sa intocmeasca planuri de contingenta cu zeci de factori de risc. Nu-si iau masuri de precautie si nu au planuri de rezerva. Ar fi inutile.
Am ajuns sa cred ca visurile se implinesc by default.
As vrea sa le las sa se implineasca asa cum vor ele.
As vrea sa nu le ingradesc.
Mi-e dor de tot ce n-am trait inca!
