Poveste de iarna

Ceva din iarna aceasta ma face sa imi amintesc de iernile vechi, batrane, de prin copilarie. Nu am mai avut ierni asemanatoare de atunci. Poate ca nu au mai fost ele, anotimpurile, la fel. Sau poate ca doar eu nu am mai fost la fel.
Diminetile acelea reci mi le amintesc si acum. Destul de reci, desi cu soare, nu reuseau insa sa ma infrigureze, lucru care a inceput sa se intample dupa o vreme. Apoi amiezile molcome, cu soare impaciuitor, cu fulgi de zapada care reuseau sa supravietuiasca asfaltului, cu sanii pe strazi si masini foarte rare, cu clatite facute de mama si povesti fantastice citite langa calorifer.
Iarna asta are ceva din timpurile de atunci. Nostalgie si chef de lectura. M-au deranjat nostalgiile de mica si tot de atunci nu am stiut ce sa fac cu ele. M-au deranjat fara de motiv. Cateodata imi imaginez ca port niste doruri ascunse de prin alte vieti. Oi fi pierdut regate, suflete, popoare…  Nu am sa inteleg niciodata de unde poate veni un sentiment de pierdere iremediabila, in absenta oricarei pierderi. Eu il aveam de mica, inainte de a pierde orice. Mi-l dadea iarna, vreo melodie, “Gandacelul”, “Moartea caprioarei”, “Fram , ursul polar” … Oricum, aflam mereu un Adevar greu de inghitit pentru mine, inca de atunci. Si a ramas asa: timpul trece si nu se mai intoarce, se petrec ispravi care nu se mai pot reface.

"M-as arunca direct in pat. Sigur as mai gasi sub perna cateva vise din copilarie... si-as cauta sa nu le strivesc sub povara grijilor de adult care mi s-au cuibarit sub frunte."


Vrajitorul din Oz a fost povestea mea copilariei mele. Pe vremea aceea sa pot evada intr-un loc ce nu exista parea destinatia perfecta. Citeam cate un pic din ea de cate ori imi nimerea in mana si aveam grija tot timpul sa o tin aproape. Intotdeauna iarna mi s-a parut anotimpul povestilor.  Zilele trecute, indemnata de cineva, care credeam ca nu ma cunoaste deloc, am luat o carte in mana: "Mecanica inimii" de Mathias Malzieu. De obicei imi alegeam cartile dupa titlu sau dupa rezonanta numelui autorului. Daca e trecut sau nu in manualul de literatura. Pana acum habar n-aveam ce pierd evitand lecturile usoare.  Norocul a fost ca mi-a placut inceputul.

"Intai de toate, nu atinge acele. In al doilea rand , stapaneste-ti mania. In al treilea rand, niciodata, nici in vecii vecilor, nu te indragosti. Caci atunci, pentru totdeauna, acul care arata orele la ceasornicul inimii tale iti va strapunge pielea, oasele ti se vor sfarama, iar mecanica inimii se va strica iarasi."

Bine, povestea e simpla si fantastica. Mi-a amintit de vrajitorul copilariei mele. Un baietel, Jack, renegat de mama sa la nastere, ramane la un adapost condus de dr. Madeline. Unde e magia in toata povestea? Jack are probleme cu inima, asa ca in loc de inima ii este pus un ceas. Odata cu ceasul vin si niste instructiuni de utilizare, iar prima dintre ele este sa nu se indragosteasca pentru ca ceasul nu va rezista unor sentimente puternice. Oare respecta cineva instructiunile de folosire ale unui ceas? Ei bine, Jack, copil neastamparat le-a incalcat. Se indragosteste de o fata pe care nu vazut-o decat o singura data, si al carui nume nu il cunoaste. Ii spune "micuta cantareata" si porneste intr-o lunga calatorie in cautarea ei. Dar o data cu sentimentele impartasite, apar gelozia si neincrederea care il distrug relatia, visele si inima. Adica ceasul... E o poveste de citit daca sufletul iti tanjeste dupa iubire. E o carte simpla ca o zi de iarna incalzita de rasuflarea unui copil. Te face sa visezi si apoi te arunca in realitate.

"- Pot sa dau timpul inapoi schimband sensul acelor de ceasornic?
- Nici sa nu-ti treaca prin minte, o sa fortezi rotitele si o sa te doara rau. Nu poti sa faci nimic. Niciodata nu putem reveni asupra faptelor savarsite in trecut, chiar daca avem un ceasornic in inima."

Povestea incepe iarna. Poate intamplator, dar iarna oamenii imi par ca au expresii mai triste, ingrijorate. Se lasa frigul, totul e inghetat, fara culori. Eu iarna, sunt mai serioasa. Daca vrei sa uiti, iarna e cel mai potrivit. Te ning zapezi si te acopera. Poti ramane rece ca gheata. Eu, toata viata mi-am dorit sa nu uit. Sa-mi amintesc fiecare cuvant nepotrivit, fiecare durere, fiecare pas, fiecare rana, fiecare lacrima. Sa pot sa-mi amintesc pana cand reusesc sa nu mai tresar la amintirea lor. Maturizare? Sau lectii invatate.
Uneori te incapatanezi sa renunti la ceva. Renutarea doare. Dar doare mai putin cand te obisnuiesti cu gandul. Cand iti tii in frau dorinta. In urma focului, raman doar cativa carbuni incinsi. Sunt atatea lucruri la care nu vrei sa renunti, dar uneori nu ai de ales. O mana de cioburi iti ramane dupa ce paharul ti-a scapat printre degete. O mana de stele stinse si taioase. Iarna are si ea rolul ei. Te ridici, privesti dezamagit in urma, iti faci curaj si astepti primavara cu un nou incepuut.
Mecanica inimii mi-a reamintit dorul de minuni. Minunile acelea pe care ai tendinta sa nu le observi mereu, sa nu ti le amintesti in fiecare zi. Minunile acelea care se numesc iubiri impartasite, vise in doi,  imbratisari venite din senin, zambete fara motiv,  flori uitate prin carti sau tot ce a fost frumos si vrei sa revina.
Traiesc anotimpuri in depresie, anotimpuri in dor, anotimpuri in vise si dorinte...
Traiesc... timp irosit.

"Daca te temi ca o sa-ti fie rau, nu faci decat sa maresti sansele de a ti se face rau. Uita-te la acrobati, crezi ca se gandesc vreo clipa ca or sa cada cand merg pe sarma? Nicidecum, accepta riscul si savureaza placerea de a infrunta pericolul. Daca-ti duci viata cu ochii in patru sa nu-ti rupi ceva, o sa te plictisesti de moarte, sa stii… [...] Fii imprudent, dar mai inainte de toate daruieste, daruieste-te fara sa te gandesti prea mult!

E timpul sa-mi strang bagajele cu vise. E timpul s-adorm.