Probabil oriunde...

Mi-as fi dorit sa ma fi nascut intr-un orasel cochet plin de flori si balcoane colorate, necunosut de prea multi turisti, cu oameni putini, dar veseli si magazine la tot pasul. Un loc cu clima calda, in care sa creasca portocali, smochini si struguri dulci, in care sa se circule lent, mai mult pe jos sau cu bicicleta, iar oamenii sa se cunoasca intre ei. Intr-un loc unde sa-ti poti auzi gandurile, inima, emotiile, unde nu ai nimic mai bun de facut decat sa-i faci fericiti pe cei din jurul tau.

Mi-ar fi placut sa ma fi nascut intr-un oras la marginea marii, intretaiat de canale, cu barcute, cu turisti galagiosi veniti din toate colturile lumii, cu seri zbuciumate care sa se prelungeasca pana spre dimineata. Cu zgomot de vapoare care pornesc pe mare. Cu oameni agitati care vorbesc repede, gesticuleaza si zambesc mult. Langa o mare perfect albastra si mereu limpede in care sa se poata oglindi toate visele celor din jur pentru a le putea implini.

 Sunt fericita ca m-am nascut int-un oras vechi, plin cu tineri ascunsi la umbra sa invete pentru examene, cu cladiri noi si vechi amestecate, cu un rau serpuind la poalele dealului. Un oras pe care-l poti cuprinde cu privirea  de cand intri in el, cu strazi inguste si aglomerate, cu blocuri colorate si acoperisuri vechi, cu bune si rele, dar plin de oameni care imi sunt dragi.

De fapt as fi vrut sa ma fi nascut intr-un sat cu case mici de lemn asezate in jurul unui lac, cu garduri colorate si banci albe la intrare. M-am inchipuit traind verile cu drag, admirand fiecare apus. De fiecare data cand soarele ma lasa sa-l privesc cred ca visele se pot implini.
Poate ca avem imensa putere de a schimba lucrurile.
Poate ca ritmul meu interior, s-ar fi aliniat rasuflarii egale si linistite a oricarui loc.
Poate ca realitatea se modeleaza in functie de vibratia noastra.

Sau poate doar... mi-ar fi placut sa ma fi nascut de mai multe ori.

Cu gandul la Barba Neagra

De cand imi aduc aminte, stiu ca am purtat cu mine un dor de duca fara astampar. Cand era vorba de plecat de-acasa imi amintesc ca imi strangeam cu o saptamana inainte lucrurile ce ma insoteau si inainte cu o noapte refuzam sa adorm din cauza nerabdarii. Nerabdatoare am ramas si acum. Oriunde merg, imi place drumul. Destinatia isi pierde din farmec, pentru ca odata ajunsa visez din nou la drum.
Eram de cativa ani cand am remarcat cata bucurie imi aducea  pana si o plimbare cu tata in centrul orasului. Cu rochita rosie calcata, si foarte curand sifonata rau, ciorapei albi si foarte curand negri, urcam pe banca din fata blocului sa spun cat de tare pot vecinilor ca "ma duc in oras sa ma dau cu barca si tata sa vasleasca".
Mai tarziu, pe la vreo 12 ani, la loc de cinste in camera mea era un vapor sechestrat intr-o sticla. Stateam minute in sir si priveam vaporul imaginandu-mi calatorii fascinante in ape tulburi. Ma visam adoptata de pirati, ducand lupte curajoase, victorii rasunatoare, insule cu comori, mergand pe drum mereu mai departe. Inca de atunci cartile mi-au inflacarat imaginatia si realitatea a fost destul de complexata din cauza aceasta. Cartile cu piratul Barba Neagra imi stateau la capatai si imi umpleau visele. Zilele trecute am dat peste unul din filmele cu Blackbeard, e drept o productie mai noua din 2006. Mi-a revenit dorul de duca, de aventuri, de lupte inflacarate si de corabii.

Acum e vara si zilele sunt inca prelungite. Serile calde ma fac sa tanjesc dupa zilele de copil, cand mersul la bunici era suficient sa ma simt in vacanta. Acum, am nevoie de senzatii noi, de locuri noi, de oameni noi, de vise noi .... E drept, unele lucruri nu s-au schimbat prea mult. Gresesc, gandesc, ma intristez, ma avant, ascult, iubesc, zambesc, ma joc... cam tot ca si atunci. Iar calatoriile, imi plac la fel de mult, desi nu mai visez la piratul Barba Neagra.

Ieri era destul de racoare cand am plecat spre serviciu. Soarele se juca cu mine oglindindu-si razele in ferestrele blocurilor si printre crengile copacilor. Eram distrasa incercand sa pasesc pe niste dale colorate. Ascultam melodiile preferate la casti, iar oamenii mi se pareau neimportanti. Eram cu gandul la Barba Neagra, la corabii si la vacanta care parca se tot indeparteaza.
In drumul meu, am trecut printr-o statie de autobus. In fata o batranica agitata cu cateva plase goale in mana. O vad ca se indreapta spre mine si ma intreaba ceva. Imi scot castile din urechi curioasa sa vad ce vrea. "Maica, ce autobuz tre sa iau pana la ocean?" Ma uit la ea sa vad daca glumeste. Ea se uita la mine intrebatoare. "Pai nici unul nu merge la ocean." Ma gandesc la vapor si la Barba Neagra, dar batranica nu parea sa glumeasca asa ca ma abtin. "Sigur nu merge nici unul? Ca asa mi-a zis o vecina ca de-aici iau autobusul pana  la ocean si acolo gasesc legume mai ieftine". Dupa cateva momente imi pica fisa. "Aaaa! Vreti sa mergeti la Auchan?" "Pai eu ce-am zis maica?" ma intreaba femeia uitandu-se la mine cu o privire mustratoare.
M-am uitat dupa ea cu regret cum se urca in autobusul dorit.
Of... De-ar fi fost posibil...
Sa urci pe autobus si sa cobori la ocean....