La Setenil de las Bodegas arhitectura și natura au semnat un pact de neagresiune

Mai avem puțin timp înainte să se întunece așa că îl folosim pentru o vizită scurtă. Suntem plini de Ronda, dar mai avem energie.

Intram într-un alt orășel muzeu al Andaluziei: Setenil de las Bodegas; un loc născut din dragostea dintre om și stâncă.

Când GPS-ul îți spune ”ai ajuns” și nu vezi satul, parchează și uită-te în jos. Chiar ai ajuns...

Lumina soarelui începuse să prindă culori calde, dar în același timp nori încărcați se luptau pentru întâietate. Vom avea un curcubeu, ne zicem, și parcăm undeva deasupra orașului, pregătiți de ploaie, sau pregătiți de soare arzător. Acceptăm orice, suntem în vacanță. 

Coborâm niște trepte, un drum înclinat și ajungem la zona spectaculoasă. Setenil e un loc unde stânca a decis că are și ea drepturi de proprietate.

 

În Setenil de las Bodegas oamenii nu au nevoie de aer condiționat. Locuințele sunt construite sub piatra uriașă de bazalt, care servește drept acoperiș natural. În interior temperatura rămâne aproape constantă pe tot parcursul anului. Nu e puțin lucru pentru verile fierbinți ale Spaniei.

Bonus: nu trebuie să îți faci griji că vecinul de deasupra dă cu aspiratorul sâmbăta la 7 dimineața. 😊

Doua strazi unice: Cuevas del Sol și Cuevas de la Sombra adică Strada Peșterilor Soarelui și Strada Peșterilor Umbrei. La câțiva metri distanță una de cealaltă, într-una soarele se reflectă în albul caselor, în cealaltă, umbra rece a stâncii acoperă complet cerul. Două lumi paralele, diametral opuse, și totuși alăturate. Are un mare grad de dificultate pentru influencerii de călătorie. Lumina e perfectă până realizezi că e acoperită de umbră.

La prima vedere, tot satul pare o iluzie. Casele se contopesc cu stânca într-un dans numai de ele știut. E o colaborare, nu subordonare. Ne-am oprit și noi în Cuevas de la Sombra, unde soarele nu se arată niciodată. Pământul devenise tavan, iar cerul era ascuns. Localnici și turiști  se amestecau sub stânca ce le proteja în tăcere fiecare acțiune. Turiștii vin să se minuneze de casele cu acoperiș de piatră, localnicii vin să se minuneze de turiștii care se opresc din 3 în 3 metri să își faca selfie-uri cu... o bucată de piatră. Mă întreb și eu dacă nu le plouă în casă.

Ne-am plimbat fără grabă lasându-ne pașii ghidați de curiozitate. Oamenii au învățat să trăiască sub stâncă, să nu se pună împotriva ei. Îmi vine în minte expresia stai sub o piatră, dar de data asta nu mai e vorba de cineva antisocial, e o prezentare imobiliară perfect adevărată.

Pe mașină făcem glume pe seama numelui. Știm ca las Bodegas se referă la crame, dar credeam că e doar o întâmplare. Nu e. Ei bine, în perioada medievală Setenil a fost un centru mic, dar important, pentru producția de vin și de ulei de masline. Localnicii, păstrau vinul în cramele răcoroase din peșteri. Probabil alea de pe strada umbrită. Numele vine de la acele crame, dar acum vinul e consumat mai mult de turiști, care susțin economia locală cu un pahar de Rioja în mâna, din spirit de documentare, desigur. După al treilea pahar, probabil tuturor li se pare că stâncile se înclină puțin. Am încercat și noi un vin la un restaurant local. Un lucru e sigur, când ceri un vin dulce în Spania, e dulce până la lacrimi.

 Satul, a fost unul dintre ultimele bastioane maure care au cazut în timpul Reconquistei în 1484. Se spune că spaniolii au avut nevoie de șapte asedii pentru a-l cuceri. Iar Setenil a primit numele de la aceste încercări eșuate: septem nihil... adică de șapte ori n-au reușit nimic. 😊

Satele albe construite din piatră vopsită în var pe care le găsești în toată Andalusia, nu sunt doar estetice. Legenda spune că localnicii au început încă din Evul mediu să își vopsească casele cu var. Pentru a nu atrage căldura soarelui, dar și pentru a ține departe spiritele rele. Varul e o substanță purificatoare, iar unele sate, ca Setenil, au fost construite direct sub stânci pentru a păcăli diavolul, care nu ar mai putea intra dacă nu ar avea acoperiș. N-am simțit nici un pericol, semn că strategia a avut efect.

De fapt e un loc atât de liniștit încât singurul lucru care cade de pe acoperiș e acoperișul însuși. L-a simțit Alina, când niște localnici care renovau un tavan de stâncă au uitat să se oprească când am trecut pe acolo și s-a trezit cu frunze, nisip și pământ în păr. Prima reacție când ajungi eu un amestec de wow, dar oare e sigur? Uneori tavanul natural e atât de jos încât un om mai înalt trebuie să se aplece. Localnicii în schimb, se plimbă relaxați. Pentru ei să trăiești cu o stâncă în bucătărie sau deasupra patului e ceva normal.  

Mâncăm o înghețată și lăsăm satul alb, pictat parcă de un visător să își continue povestea. E un loc mic, dar îți lasă o impresie uriașă. 

Mâne ne trezim din nou devreme. Ne așteaptă o aventură la înălțime. Ne vedem pe Caminito. 😎