El Torcal de Antequera locul unde pietrele crează și lumina se joacă

 

Știți turnulețele alea pe care turiștii le fac pe unde apucă prin suprapunerea pietrelor? Le-am facut mulți dintre noi în locurile unde ne-am simțit inspirați sau pe unde am vrut să marcăm trecerea noastră. Le-au făcut și oamenii preistorici, nu am inventat noi grămezile ordonate de pietre. Ei, să marcheze un mormânt sau un loc sacru, să semnaleze o rută sigură, un loc de popas, un ritual, o ofrandă adusă zeilor. Noi, să arătăm că am fost acolo, că am avut mintea limpede și simțul echilibrului, că suntem zen sau să facem o poză cu propria noastră creație efemeră.

Ce am găsit la El Torcal? La prima vedere foietaje suprapuse de Univers. 😊

E unul dintre cele mai spectaculoase si mai vechi peisaje carstice din Europa. Calcarul din care sunt formate aceste formațiuni are mai bine de 150 de milioane de ani, din perioada Jurastica, când aici era fundul unei mări calcaroase. 

Rocile s-au format natural prin depunerea calcarului în mările preistorice și apoi eroziune lentă timp de milioane de ani. Am vrut să încep cu asta, că apoi mă prind cu poveștile și uit de geografie.

Din orașul Antequera unde ne-am încărcat bateriile și sticlele de apă, am mai urcat cu mașinile 17 kilometri. Drumul spre El Torcal urcă încet șerpuind printre dealuri și măslini. Aerul devine mai limpede și la un moment dat lumea obișnuită de jos, dispare.

În fața noastră se deschide un ocean de stânci, plin de forme curioase, ca niste animale adormite sau niște giganți care au împietrit jucându-se. 

Ar putea fi zeci de clătite suprapuse. 

Sau piese de lego preistoric. 

Hamburgeri pentru giganți? 

Parcă cineva a vrut să facă ordine în mijlocul haosului. Aici fiecare piatră are propria umbră, propriul chip.

Un peisaj aproape ireal: pietrele iau forma de nori, de animale, de vise.

Un labirint de stânci construit de o lume magică, pietre cu personalitate și simț al umorului.   Par a fi suprapuse de un sculptor uriaș. Coloane cu pălarii ciudate care se apleacă să șoptească secrete altor coloane mai mici și mai neștiutoare.  Pietrele știu lucruri pe care noi încă le învățăm. Ele nu tac, doar vorbesc mai încet pentru cine vrea să asculte. Turnurile de calcar se înclină jucăuș  către alți tovarăți de joacă. Pe poteci, devin obstacole amuzante. Broaște uriașe care stau la soare. Nu trebuie decât să îți lași imaginația să se desfășoare și ai parte de orice.

Ai nevoie de papuci potriviți și un pic de atenție. Nu te feresc de soare, ești pe cont propriu. Și să ai apă cu tine. Se consumă rapid.

Există câteva trasee tematice: La Camella, ElSombrerillo, el Tornillo. Oamenii le-au numit după îmaginația fiecăruia: batrâna, regele si regina, dragonii, capul de câine, dinozaurul, cuțitele, 7 mese, pălaria, șurubul.

Se găsesc plante și ierburi care există doar aici pe aceste stânci. Unicitate.

În satele de lângă El Torcal, localnicii respectă siesta, dar în mod amuzant: mulți, își lasă ferestrele deschise, iar muzica de chitară se aude ușor în stradă. Și stâncile cântă la El Torcal. Sunet de piatră, ecou de veacuri. Localnicii știu că stâncile nu sunt doar zid de protecție, sunt poveste,  sunt coarde tăcute între cer și pământ.

Jose Antonio Munoz Rojas. Ați auzit de el? Poate doar dacă sunteți pasionați de literatura spaniolă... E un poet al secolului XX, născut aici la Antequera.  

”Gracias, Senior, por lombre,

Por ribera,

Por amoroso muro y por semilla..!

”Multumesc Doamne, pentru lumină și pentru țărm, pentru zidul care ne iubește și pentru sămânță”

Înțeleg că nu-i nevoie de palate sau biserici pentru a te simți divin. Ajunge un loc în care lumina te atinge, iar piatra îți răspunde. Magie? Frumusețe? Divinitate? Energie? Nu știu ce a fost, dar nici nu îmi imaginam un astfel de loc. A fost cel mai minunat loc de pe pământ pentru câteva ore. Aș fi vrut mai multe, poate odată voi putea să meditez în tihnă de pe stâncile acelea. E un loc în care m-aș întoarce să-l aprofundez. Să mă împrietenesc cu fiecare piatră. Să-i văd umbra și să îi simt energia. Să îl fotografiez în tihnă. Să-l vad pe furtună. Să vad apusul. Și răsaritul. Să descopăr, să simt libertatea.

Aici trăiesc vulturi și păsări răpitoare care iși fac cuiburi in stânci. Animale sălbatice care trăiesc într-o lume idilică. Sunt câteva trasee marcate de diferite grade de dificultate. 1 km de drum foarte ușor, apoi 4 k traseu mediu, toate te poartă prin peisaje uimitoare. Uneori pietrele formează tuneluri naturale, pasaje înguste spectaculoase.

Poveștile locului spun că stâncile prin viață noaptea și se adună pentru a dansa la lumina lunii. Unii turiști  sunt convinși că au văzut siluete de animale sau oameni pietrificați în calcar. Locul este perfect pentru fotografii mai ales la lumina blândă a apusului sau a răsăritului.

Ce frumos e să te naști pentru motivul pentru care te naști! Să-i dăruim soarelui trupurile noastre în fiecare zi. Să lasăm ploaia să ne aducă vești. Să ascultăm pe rând, speranța și păsările. 

N-am spus-o eu, a spus-o poetul lor. Eu doar l-am tradus, destul de aproximativ.

Plimbarea noastră prin El Torcal a fost de câteva ore. Poți pierde timp cât vrei, dar vara pe căldura cred că e greu. 

Fiecare foietaj de piatră la care ajungi, are în spate un altul care te atrage. Fotografiam cu toții pentru a ne aminti. E un privilegiu să fac parte din acest univers.  Iar la El Torcal am simțit o legătură ancestrală.

Ne încheiem plimbarea în imediata apropiere a centrului de vizitare. Noroc că am ajuns înainte de ora 17. Restaurantul e încă deschis, dar suntem printre ultimii clienți. Nici nu mai știu ce am avut în meniu, imi amintesc doar că aveam vedere spre zecile de foietaje carstice. 

Iar eu deja visam că mă voi întoarce.