Suntem în provincia Malaga, în Almunecar. Suntem mulți și am vrut să stăm
împreună, așa că am ales un apartament cu 4 camere pe trei nivele, plus living,
bucătărie, două băi, terasă, balcon și spațiu suficient. Văzusem și două
piscine, una eram avertizați că va fi închisă, de cealaltă am uitat. Ne-am
amintit de ea pe când să plecăm, era deja târziu.
Ne îmbarcăm devreme, avem de văzut peștera Nerja. Nu e
departe, sunt mai puțin de 30 de kilometri, vedem marea pe toată durata
drumului. Ne minunăm la fiecare pas de flori colorate și copaci gigantici. Ne mirăm
ca niste copii când vedem avocado în copaci, lime, portocali, lămâi, încercam
să identificam florile și ne facem planuri să le cultivăm acasă. Vrem din
toate, dacă am putea muta și clima.
Lasăm mașinile în parcarea de lângă peștera, pentru o sumă
infima, 1-2 euro. Încerc să îmi imaginez ce mă așteaptă, văzusem niște poze pe
net, dar nu sunt neapărat amatoare de obiective sub pământ. Sunt dirijată de soare
și de lumină și știu ca nu am ce căuta în adâncuri. Aveam bilete rezervate de
acasa online, undeva la 80 de lei de fiecare cu ghid audio. La intrare ne
descărcam ghidul pe telefoane. Am avut noroc să am și căștile la mine.
Câteva informații le știam dinainte. La poalele munților
Sierra de Almijara, peștera are 4 kilometri de galerii, bineînteles, o parte
din ele nu sunt accesibile publicului. Într-una din galeriile neaccesibile, au
fost descoperite niște picturi cu foci vechi de probabil 42 000 de ani,
atribuite Neanderthalienilor. Daca e așa, sunt unele din cele mai vechi opere
de artă din lume deși controverse există. Sunt o mulțime de camere neexplorate
complet, accesibile doar cercetătorilor și speologilor. Și ce minuni le sunt
accesibile! Un ecosistem subteran unic. Sunt specii de crustacee oarbe,
adaptate la viața în întuneric care nu se găsesc nicăieri altundeva pe planetă.
Sala Catedralei are o acustică incredibilă, motiv pentru
care aici se organizează Festivalul de Muzica și Dans din Nerja. E un eveniment
anual care a început in 1960.
Există o coloană imensă formată din unirea stalactitelor
si stalagmitelor, numită Columna del Cataclismo, cea mai mare din lume. Are
peste 32 de metri înălțime și 13 metri diametru.
În subteran, timpul stă pe loc. Doar pașii umezi ai
turiștilor lasă o urmă tăcută a civilizației, spartă doar de picurii care de
mii de ani sculptează forme ciudate în piatră.
Peștera a fost descoperită întâmplator în 1959, de 5 tineri din sat care căutau lilieci. Francisco, Manuel, Miguel și doi Jose. 😊
Ce
întâmplare norocoasă! Să cauți vietățile nopții și să dai peste o comoară a
lumii.
De mii de ani, pământul a ascuns acolo o taină. O lume
care nu cunoaște timpul. Aerul e mai rece, iar lumina s-a stins treptat. Lăsăm
ziua în urmă și pășim timizi ca într-o catedrală subterană sculptată de răbdarea
apei. Apa, a fost un artist atent modelând într-un dans lent,
piatra. În sala catedralei, liniștea vorbeste despre începuturi. Înțeleg acum
că arta s-a născut în întuneric, nu în lumină.
Din loc în loc avem indicații ce filă audio a ghidului să
ascultăm. Sunt mai multe variante de audioghid-uri. Eu am avut norocul, din
pura întâmplare, să îl descarc pe cel al Pepitei care m-a transpus complet și
firesc în lumea ei. Nu întelegeam de ce ceilalți din grup nu erau la fel de
entuziasmati de poveste.
Deci să vă povestesc de Pepita, care m-a purtat departe în timpuri stravechi, de acum 10 mii de ani, o lume în care scopul principal al vieții era să supravietuiești fiecărei zile. Peștera era prima ei imagine gravată în memorie. Poate, de la 4-5 ani, nu își mai amintește bine...
Oamenii din clanul Pepitei
călcau apăsat pe rocile muntelui, căutând un loc unde să își
facă un adăpost. Un loc protejat de pericole cu acces la apă de băut,
posibilități de hrană și o temperatură bună pentru trăit. Cu toate condițiile
întrunite, viata era tot grea. Grupul trecuse prim multe încercări de-a lungul
călătoriei. Mulți erau prea tineri, alții sufereau de boli, răni, dureri...
Viața era dificilă, dar în același timp uimitoare, plină de mistere,
incertitudini și surprize. Din pură întâmplare au
descoperit peștera.
Prima cameră, Camera Intrarii era iluminată atunci de
razele soarelui. Oamenii nu se avântau adânc în întuneric, în zone de nelocuit.
Preferau protecția peșterilor de vânt, ploaie și frig, dar nu se îndepărtau
prea mult de sursa de lumină. Nu cultivau pămîntul, ca cei din Neolitic,
acceptau de la el doar ce le oferă. Grupul Pepitei era unul de vânatori și
pescari. Hrana nu era tot timpul suficientă pentru
toți. Viața era o surpriză. Uneori norocul le
surâdea, iar vânatul îmbelșugat era motiv de sărbatoare și dans, o rază de lumină
în strădaniile zilnice. Alteori ei erau cei vânați, otraviți de câte o plantă, fructe necunoscute sau victime ale unui pas greșit. O glezna luxată, o
înțepătură sau zgârietură, orice pericol cât de mic acum, atunci putea fi
fatal.
Cea de-a doua sală e numită acum Camera Bethlehem.
Sarcinile erau împărțite în clanul Pepitei. Cei care nu vânau, tăbăceau piei sa
își facă îmbracaminte, împleteau funii, ciopleau unelte pentru diferite
întrebuințări. Toată lumea muncea. Pepita își aminteste de o după amiaza târzie
când o parte din cei puternici erau plecati în pădure la vânătoare și unul
dintre copiii din grup a venit speriat urlând și semnalând un pericol. Un alt
clan rival încerca printr-un atac surpriză să ocupe peștera. Cei vulnerabili
s-au retras în întuneric în Camera Bethlehem, în timp ce femeile și copiii mai
mari au rămas să lupte în prima cameră. S-au luptat cu vitejie și disperare. Cine
pierdea era condamnat la o viață fără protecția unui adăpost. Numai sosirea
vânătorilor a împiedicat dezastrul. Bucuria victoriei a fost umbrită de
nenorocirea morții. O mare parte din luptători au plătit cu viața.
Viața și-a reluat cursul, dar Pepita simțise în timpul
refugiului din Camera Bethlehem o prezență stranie, o umbra care a început sa o
obsedeze. Curiozitatea o face să treacă peste interdicțiile tatălui de a intra
mai adânc în peșteră. Își corupe o prietenă și împreună pornesc în aventură
într-o noapte în care ceilalti dormeau.
Trec în cea de-a treia cameră, Camera Cascadei. Fiecare
cu câte o torță în mână, mânate de curiozitate, ajung într-o cameră de
dimensiuni enorme, din care puteau vedea doar o mică parte la lumina difuza a torțelor.
Aici Pepita devine un real om de știință si ne explica procesul de formare al
stalactitelor si al stalagmitelor, cum întâlnirea lor dă naștere coloanelor
de-a lungul celor 4 milioane de ani. Timpul încremenește pentru Pepita, la fel
cum ni se întâmplă și nouă. O prezență rece o face să se trezească din visare.
Intram în Camera Fantomei, locul unde Pepita si prietena
ei au avansat pentru a descoperi secretele peșterii. Un vânt ușor a facut ca
torța să se stingă și să proiecteze pe formațiunile peșterii niște umbre
înspăimântătoare. Spiritele peșterii se revoltau pentru că au intrat fără
permisiune. Hărțuite de entități necunoscute fetele încearcă să își găsească
calea spre iesire. Pepita se împiedică, în timp ce prietena ei fuge mai
departe. Spiritele o înconjoară într-o mustrare aspră, iar Pepita își face
curaj să le înfrunte. Își dă seama că sunt proiectii ale propriei torțe.
Cei cinci adolescenți care au descoperit peștera in 1959,
au intrat direct în aceasta cameră în expediția lor. Și ei au fost
înspăimântați de ceva. Aici au găsit oase omenești care au fost datate din
Neolitic. Povestea a alimentat zvonuri referitoare la comori ascunse, cadavre
și forțe misterioase.
Revenim la Pepita, care rămase în Camera Fantomei în timp
ce prietena ei își găsise drumul spre ieșire. În căutarea ei, au pornit tatăl
acesteia și șamanul clanului. Frica de fantome e înlocuită de frica pedepsei pe
care o așteaptă. Dar ca orice părinte, indiferent în ce epocă ar fi, tatăl se
bucură ușurat că Pepita e în siguranță.
Pentru a-i stăpâni curiozitatea, șamanul îi îndrumă spre următoarea sala, Sala Cataclismului. Pașii le erau alunecoși, iar întunericul profund. În sala Cataclismului, se află uriașa coloana de 32 de metri înălțime. Este cea mai mare coloană din lume. Numeroase alte coloane, stalactite căzute din tavan și-au întrerupt cursul, răsturnate aleator. Cu 800 de mii de ani în urma, un cutremur a întrerupt creația apei. Marea coloană încă nu fusese formată.
Ajungem cu Pepita la vârsta de 15 ani. Mulți dintre
membri clanului ei pierduseră lupta cu viața în accidente, atacuri ale
animalelor, boli, dar și multi copii s-au născut. Grupul era tot mai numeros,
și ei tot mai puternici. Începeau să învete, să faca unelte care să îi ajute, picturi pe piatră, bijuterii
și chiar jucării pentru copii. Pepita își pierde tatăl, care la vârsta de 40 de ani
era considerat un om bătrân. Datoria fiecaruia din grup nu se rezuma doar la
munca. Viața nu avea însemnătate, dacă totul se termină
odata cu moartea ta. Relațiile între ei, așa cum ne explică Pepita erau foarte
diferite față de cele de acum. Ideea de partener stabil, iubire romantică,
perspectiva unei familii, visul de a avea un copil, erau diferite. Nevoia de a
avea copii nu era născută din dorință, ci era o nevoie naturală. Te naști,
crești, ai copii, mori. Era vorba doar de spuravietuirea speciei.
O lasăm pe Pepita și viata ei, prima naștere, o infectie
la ureche, a doua naștere care îi aduce moartea, întâlnirea cu tatal ei și alte
povești preistorice. A fost un ghid bun, o prezență caldă, complet diferit de
vocea ghidului care recită un text scris de un om de știință.
Poveștile localnicilor spun că în galeriile neexplorate
s-ar afla comorile piraților berberi ascunse acolo din secolul XVIII.
Dar ce comori ar putea să te uimească mai mult decât
pereții ascunși pe care s-au păstrat urmele unor mâini dintr-o lume de demult,
mult mai vechi decât istoria scrisă a omenirii. La lumina tremurândă a unui foc
primitiv cineva, a vrut sa spună ”am fost aici”.
Ieșim din peșteră, dar aventura continuă în altă
încăpere. Avem parte de un tur virtual care ne poartă din confortul unui scaun zburător
de la malul mării spre peșteră si apoi în interiorul acesteia. E un video
imersiv 360°. Vedem lava, pământul care se formează, apoi focuri aprinse de oamenii
peșterii și minunile pe care apa le-a sculptat în interiorul pământului. Vedem
câteva zone ale peșterii care nu sunt accesibile din motive de conservare.
Picturile rupestre sunt sensibile la lumină, și trebuie protejate. Ne întâlnim
chiar cu un om primitiv care se apropie și ne adulmecă curios. Avem parte de o
aventură completă în doar 10-12 minute. Plecăm de acolo cu o convingere.
Minunile planetei nu se termină nicăieri, iar multe dintre ele poate sunt încă în întuneric. Încă ne așteaptă să le descoperim.
Lasăm oamenii cavernelor deocamdată, mai avem un loc de bifat azi. Ziua nu e gata. Ne vedem la Balcon de Europa. 😊
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu