Strbske Plesco, o promisiune indeplinita

 

 

A trecut ceva vreme de când nu am mai fost în fața unei foi albe de hârtie. Nu îmi plac, foile albe. Simt nevoia să le colorez, să le uzez, să le umplu cu litere, orice, doar să nu le las în tristetea lor.

Iar eu vreau să mă asigur ca nu uit de locul din pustiu unde aș mege oricând.

Parcă îmi amintesc mai vii locurile despre care am scris, poate vacanțele au fost trăite la altă intensitate, sau poate suntem tot mai greu de mulțumit. În ultimii ani am ales să vizitez locuri în care cel mai probabil ați ajuns cu toții și mi se părea ca e inutil să scriu despre ceea ce s-a scris deja.

Dar lucrurile stau diferit azi. E vorba de întoarcerea la punctul zero. Locul despre care am scris una din primele povesti de aici. Îmi amintesc de promisiunea pe care am făcut-o acum (poate 10) mulți ani. Vysoke Tatry sau Tatra Înaltă. Am promis că ma întorc vara și mi-a rămas în minte ca o dorință păstrată pentru mai târziu, pentru un moment special.

Strbske Pleso. Orașul cu nume imposibil de pronuntat.

Într-o zi în care Europa suferă de caniculă, lăsăm mașina la intrarea în stațiune. Vremea e schimbătoare, s-au anunțat posibile ploi și parte din cer e acoperit de nori. Aleg să văd partea senină și mă gândesc că vântul bate din direcția potrivită. Suntem cu niște prieteni, nu foarte mari amatori de drumeții așa că luăm decizia să ne separam. Îi lăsăm la poalele munților și eu cu Em, pornim spre aventură. Sunt câteva panouri cu indicații despre trasee, dar am ochit o cascadă, Vodopad Skok la care vreau să ajung, așa că trec pe lânga ele cu indiferenta omului care știe ce vrea să facă și nu se abate de la idee.

Pornim pe traseul galben, urmând o cărare pietroasă printr-o pădure de conifere. Totul e verde in jur, radacini îmbătrânite brazdează poteca și ne pun piedică din când în când. Avem timp să facem niste poze. Ne întâlnim cu oameni puțini, dar în entuziasmul nostru depășim tot ce prindem. Avem fiecare cate un rucsac, nu prea greu. Apă, câte o haina în plus în caz că vremea se strică, un cozonac cu mac, niște banane și câteva batoane proteice. Am văzut din zilele anterioare ca prind bine pe traseu. Ne facem planul să vedem cascada și să ne întoarcem. Ploaia era pe noi. Evit să ma uit spre cer, norii se mișcau cu așa viteză încât îmi provocau amețeală.

Dar era deja a treia zi în care străbăteam traseele din Tatra, și cu fiecare zi ma îndrăgosteam tot mai mult de acei Carpați. Îmi place marea, dar muntele ma entuziasmează. E singurul loc în care simt că pot să devin un om mai bun pe toate planurile. Fizic mă antrenează, spiritual ma ghidează. Mă simt mai aproape de tot ce e important.

Trecem de zona împădurită, ajungem la valea pârâului Mlynica pe o cărare pietruită, suficient de largă încît să pășim alături povestind. Un grup organizat de copii gălăgiosi veneau din față. Ne dau încredere că traseul e circulat și vremea nu e de speriat. Nu prea văzusem oameni până aici și ne gândeam cât de schimbător e totul la munte. Nu ne-am propus să mergem în pustiu și nici să sfidăm vremea. Drumul pietruit era ușor, traseul evident și noi aveam pași de făcut. Pentru mine, vacanțele sunt cu atât mai plăcute cu cât consumul de energie e mai mare.

Vedem în depărtare cascada Skok și florile colorate ne atrag spre valea Mlynicăi. Cerul părea tot mai prietenos. Deasupra cascadei observ niste siluete miscătoare și îmi dau seama că sunt drumeți. Eu credeam că traseul se oprește aici, dar ce să vezi, partea frumoasă abia începea.

Ne luăm avânt și începem și noi urcușul, încurajați de faptul că în fața noastră un cuplu urca cu un rucsac în care aveau un copilas de câțiva ani. Pe ultima porțiune a urcusului, traseul era mai expus și existau niște lanțuri ajutătoare. Nu simt ca e nevoie, dar îl aud pe Em strigând la mine să nu fac pe eroul. Îl ascult, pentru liniștea lui, dar mi se pare mai complicat și mă încetineau. Probabil dacă era udă stânca m-aș fi simtit bine să știu ca sunt acolo. 

Rapid, câstigăm altitudine, ajungem deasupra cascade, care nu cred că are mai mult de 25 de metri și putem admira valea. Ne felicităm unul pe altul și ne prostim un pic lăudându-ne bocancii. Ei au reușit, noi doar ne-am lăsat duși. Ne scoatem cate un baton să sărbatorim urcarea și parcă ne părea rău să ne întoarcem. Trecuseră doar vreo doua ore, iar cerul era tot mai senin deși simțeam niște picături mici că ne îngreunează hainele. Îl aud pe Em :“știi, traseul ăsta galben am văzut eu în fugă pe o hartă că se continuă până la ceva lacuri și apoi se întoarce în stațiune pe altă parte”. Îmi fac rapid calculele. Dintre noi, Em e cel prudent. Eu dacă îmi spui ca pot, închid ochii și sar. Asa că nu îmi trebuie decât un impuls. Hai mai departe!!

Aveam din zilele anterioare o aplicație pe telefon, Zazi Tatry. O deschid să mă asigur că așa e, văd ca îmi arată în timp real punctul exact unde mă aflu așa că pornim spre lacul Skokom care deja se vedea în depărtare. Văd pe aplicație 1790 metri altitudine. Urcarea era ușoară, mai degrabă o potecă pietruită care uneori trebuia căutată. Trecem de lac și ne avântăm spre următorul într-o ascensiune constantă. La un moment dat am văzut bucăți dintr-un aparat de zbor care s-a prăbușit într-o misiune de salvare. Era iunie 1979 când o turistă germană a alunecat pe o porțiune de zăpadă târzie și s-a rănit la picior. Elicopterul venit să o salveze a avut ceva probleme si s-a prăbușit provocând moartea salvatorilor. Povestea ne lasa cu inima strânsă; devenim conștienți că lucruri neașteptate se pot întampla oricând. Dar orice gând negativ e uitat în momentul în care ne ridicăm privirea spre munți. Urcam câte puțin, dar constant. În zare se vede urmatorul lac și tot mai dese pâlcuri de zăpadă netopită. Nori negri acopereau acum parte din cer. Un curent puternic mă face să mă clatin. Îmi dau seama că vântul poate fi o problemă pentru siguranța mea.  Pașii nostri devin tot mai obosiți și căutăm un loc în care să ne adăpostim de vânt și să ne reface puterile cu niște batoane. Îmi scot toate hainele pe care le aveam în rucsac și le îmbrac. Temperatura scăzuse pe nesimțite la vreo 2 grade si mâinile îmi erau înghețate. Nu mai văzusem un om de mai bine de o jumătate de oră și înca nu ne era clar pe unde traversăm muntele să facem cale întoarsă. Ne simțeam pe fundul unui lighean și căutam o spărtură să ieșim. Trecem pe lângă un alt lac Vysne, apoi Capie… Mă opresc din cercetarea numelor de lacuri pe telefon. Îmi dau seama că aplicația mă încurcă. Mă împiedic de câteva ori cu ochii în telefon apoi îmi dau seama că e inutil. Cui îi pasă de numele unor lacuri din vârful munților Tatra? Începem să râdem și le numim noi. Primul lac, lacul unde bătea vântul, apoi lacul înghețat. Fiecare avea frumusețea lui și a fost ca un cadou, o recompensă pe care ne-o făcea natura pentru efortul depus. Nu a fost nici un moment de regret. Aș repeta experiența iar și iar de câte ori aș avea ocazia.

Pe măsură ce urcăm îmi dau seama ca suntem mai puternici decât credem. La cascadă, când vedeam oamenii deasupra ei, ziceam hai să vedem dacă putem și noi.  Acum, cu vântul bătându-ne din toate directiile, călcând prin zăpadă, într-un loc aproape pustiu, continuam să urcăm cu încredere și tot mai mult entuziasm. Deși simțeam deja obosealamergeam înainte făra să ne gândim prea mult că avem de facut și calea întoarsă. Ne oprim pentru scurt timp să mâncăm cozonacul și vedem că din urmă ne ajunge o tânără bine echipată. Ne face cu mâna striga ceva ce părea un salut și merge mai departe. Admir pasiunea ei și curajul de a se porni singură în aventură. Nu m-am simțit niciodată în pericol prin munți în ceea ce privește oamenii. Sunt convinsă că iubitorii de munte sunt oameni buni, plini de empatie si prietenoși. Dar să pornesc pe munte singură mi se pare extrem. Prefer să am pe cineva care să-mi întindă mâna la nevoie, să încurajez, să fiu încurajată.

Analizăm un pic drumul care urmează și sperăm ca de aici urmează întoarcerea. Deja urcăm de aproape patru ore și eram tot tot în lighean. Începem o urcare abruptă și căutăm marcajul galben. A fost un singur moment în care nu ne era clar traseul, dar fata din fața  noastră ne urmărea cu privirea și o vedem că ne face semne să ne întoarcem. Nu apucasem să ne abatem mai mult de 20-30 de metri de la traseu. O ascultăm și îi facem cu mâna în semn de mulțumire. Urmează câteva porțiuni de urcare mai dificile apoi o cărare prin zăpadă. Îmi dau seama că un pas greșit prin zăpadă mă poate duce mai aproape de lac sau chiar în el,  așa că îmi împlânt puternic picioarele în zăpada fleșcăită la fiecare pas. Nu mă uit în spate, îmi fixez punctul unde vreau să ajung și merg. Îmi dau seama de lipsa noastră de experientă, dar mă bucur de fiecare moment. Și pentru că creierul meu vrea să se simtă în siguranță încerc să mă țin de zăpadă ca de o liana imaginară. Îmi dau seama de absurdul situației și zâmbesc pentru mine. Bocancii nu alunecă în zăpadă, sunt făcuți pentru asta. Scap de porțiunea alunecoasă și văd ce ne așteaptă: urcarea finală și Bystra Lawka. Eram la 2314 metri altitudine. O porțiune ascuțită de stâncă de vreo 3-4 metri. Niște lanturi groase, ajutor pentru urcare și apoi pe aceeași porțiune coborârea abruptă tot pe lanțuri. Nimic greu, era nevoie doar de atenție și un pic de forță în brate. Acolo ne aștepta Jana pregatită să ne ofere ajutor la nevoie. Ne-am descurcat. Dar a fost un sentiment plăcut să vedem  că avem un înger păzitor. Mâinile îmi erau înghețate de la întâlnirea cu zăpada, dar nu mi s-a părut foarte dificil. Uităm că ar fi bine să punctăm momentul cu o poza. Eram la cea mai mare altitudine a traseului. Dar alte lacuri se vedeau la orizont. Odată ce ne-a văzut în siguranță, Jana a călcat pe accelerație și în mai puțin de 30 de minute nu o mai vedeam.

De aici, începem să coborâm. Sărim de pe o stâncă pe alta, nimic complicat, dar dupa patru ore de urcat, coborârea e mai neprietenoasă și genunchii încep sa sufere. Nu e un traseu care să necesite tehnică, dar e de anduranță. Uităm de genunchi când vedem un alt lac parțial înghețat, în depărtare un cer senin și valea în care se află stațiunea Strbske. Mai trecem de un lac și deja peisajul începea să se înverzească. Sunt o sută de lacuri la înălțime în munții Tatra, multe dintre ele formate prin topirea ghețarilor.

 Ajungem la o răscruce. Traseul galben continuă printr-o pădure de jnepeni spre Strabske Pleso. Îl părăsim pentru traseul albastru. Ca timp era aproape identic, dar vrem să vedem cabana Chata pod Soliskom, cea mai nouă cabană din Tatra Înalta asa ca începem să urcăm din nou. Un traseu pitoresc de stâncă și pădure. Vedem cablurile de la telescaun și ne dăm seama cam pe unde trebuie sa ajungem. Panorama de la cabana a meritat fiecare treaptă urcată, fiecare pas facut în plus. La o altitudine de 1840, cabana oferă camere de închiriat. Pâna acolo e posibil să urci cu telescaunul. Cerul începuse să aiba culoarea roșiatică a serii. De aici mai aveam doar o coborâre usoară până la lac cam de o oră jumate.

Nici o zona nu a fost fără semnal, am folosit telefoanele doar pentru câteva poze și pt verificarea traseului. După mai bine de 13 kilometri și aproape 40 de mii de pași, ceasul meu a refuzat să mai participle la drumeție. Power off. Picioarele mergeau teleghidate fără noi. Ne spunem din priviri: o zi mai bună va fi greu de egalat. Dar acum știm că ne putem baza unul pe celălalt. Nici un moment nu a fost în care să gândim nu mai pot, nu mai vreau sau ce caut aici. Am obosit pe rând, ne-a fost frig pe rând, ne-am bucurat împreună.

Ne dăm întâlnire cu prietenii la un restaurant din zonă. Meritam ceva bun. 😊